Veșnic grămătic la Cancelaria Domnească a Luminii

“Părtașii Taborului” – de Doina Pologea

Adevărata poezie creștină nu se poate întâmpina decât cu pâine și sare, pe un ștergar alb.
Poate numai ea, “Veșnicia“care “s-a născut l-a sat” ( Lucian Blaga) să fie îndrituită să facă simplă întâmpinare, simplității luminii, “Lumina – ca un memento al zilei dintâi, / lumina – ca un memento al zilei din urmă” ( “Tabor” ).
De aceea, întâmpin cu pâine și sare, pe un ștergar alb, volumul de versuri “Părtașii Taborului”, al grămăticului Doina Pologea, scriitor cu pana, și cu viața, la Cancelaria Domnească a Domnului nostru Iisus Hristos. Volumul - dedicat memoriei lui Patrel Berceanu, omul de litere care ne-a dăruit, între altele, “Lacrimi civile”, și “Planetă de poet”, tovarășul de viață, bucurie, și suferință, al Doinei, precum și al doinei cuvântului românesc, fie că s-a numit el poezie, proză, jurnalism, teatru dramatic, sau teatru de păpuși - apare la Editura Nico, din Târgu-Mureș, la sfârșitul anului 2007, cu sprijinul Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, filiala Craiova. “Părtașii Taborului” își află lansarea la Penitenciarul de Maximă Siguranță, Craiova, acolo unde libertatea este atât de scumpă, pentru că este plătită cu ani de viață, și pentru că un loc de muncă omenesc poate fi, pentru oamenii liberi, chiar mai scump.
După întâmpinarea cu pâine și sare, poftesc oaspeții “Părtașilor Taborului” în casă. Telefoanele mobile se lasă la intrare. Se trece printr-un toc de poartă care detectează metale. Se înaintează pe o alee, se deschid cu cheia uși metalice, și grilaje. De-a dreapta și de-a stânga, răsar clădiri cu ferestre zăbrelite, la care respiră, ciorchini, oameni cu mâinile agățate de gratii. Se intră într-o sală în care șed femei îmbrăcate în zeghe. Pe scaunele unei scene, așteaptă scaune. Pe ele se așeaza - subțiratică ca o brândușă transparentă - poeta, un actor, un preot, invitați. Se vorbește despre carte. Se recită poezii. Privesc femeile din sală. “Ce părere vă fac?” mă întreabă preotul. “Oameni ca și noi!” răspund. “Printre ele se afla oameni care au ucis de câteva ori” mai spune gazda.
Și peste toți, vinovați, și nevinovați, ninge cald, și blând, cu lumină, din cancelaria Domnească a celui care este întotdeauna de față, acolo unde sunt doi, sau trei, strânși laolaltă, în numele Lui:

“Oaspetele”

“Te vei arăta într-o zi precum
O năruire de senin
Sau un torent de străluciri
Dezvăluindu-se deplin

Precum un înțeles ce se desprinde
Din ce părea o întâmplare
Vei adăsta, sosit pe vârfuri,
În răsfirarea inimii dăruitoare

lin cutremurându-ne
la masa noastră vei poposi
ne vei bucura ca de-un vin
îndelung limpezit, ca de pâine

cănd ospățul se va sfârși
în ospăț cu noi vei rămâne.”

La una din ferestrele zăbrelite ale sălii, a mai sosit un oaspete. O vrăbiuță. Se încurcă în țesătura grilajului. Rămâne prizonieră. Se zbate. Caută. Zboară. Scapă. Așa și oamenii. Se închid între zăbrele. Își protejează cu ele proprietățile.Iar nu cu sufletul. De ce se înmultesc între noi, în era libertății, cu atâta cruzime, zăbrelele? Și se răresc cuvintele? Părintele Cleopa Ilie spunea că vom recunoaște vremurile din urmă prin aceea că oamenii nu își vor mai da nici bună-ziua, măcar. Nu vom mai avea, de împărțit, nici macăr cuvinte. Și totuși, sufletele vor zbura. Ca păsările. Sufletele.

“Tabor”

Nu lumina de soare
nu lumina de stea
ci o cu totul altfel de lumină
se dăruia

N-avea aripi: era zborul
n-avea grai: era cântecul firii
n-avea ochi: era, deplină, vederea
și întrezărirea nemărginirii

Lumina – maică de lumine
de aproape și de foarte departe
peste încleștarea cerului cu pământul albind
peste abur de moarte

Primește, cum afli minunea
această lumină de slavă
îmbrac-o, în taborica zi
pentru ca raza ei să devii

Lumina – ca un memento al zilei dintâi,
Lumina – ca un memento al zilei din urmă,
Lumina, ia-ți patul tău, omul
Și umblă!


“Vedeți această capelă?” ne arată preotul penitenciarului. “Un deținut a pictat-o, pe toată! El a cerut-o. dați-mi, părinte, o pensulă, și niște vopsele, și v-o pictez pe toată!” Și eu pictez, părinte, în fiecare an. Excursii, concedii, bucurii. Fericirea mea este suma nefericirilor celorlalți. Și ajungând fericirea mea, odată în viață, să cunoască și fericirea unui deținut iconar, s-a întristat.


Inima Sfântului Ignatie Teoforul

Pe Ignatie l-au dat leilor pradă
inima, despicată în două cu vârful de spadă
i-au azvârlit-o în praf, și ea s-a deschis
cum și cerurile s-au deschis

ca o nerăsfoită, albă carte.
în ea sta scris: Iisus pe o parte
și, cu cerneala sângelui învolburat
Hristos – pe cealaltă parte: inimă cu stigmat.

Chemându-se una pe alta, jumătățile la loc
s-au unit și-n tipar cu litere tremurătoare
pe revărsate ceruri, numele Domnului au tipărit

întregită în sine și cu cerul de foc
lepădată în praf, calcată de fiare
alături cu trupul, inima bătea acum liniștit

“Mulți, foarte mulți deținuți, odată ajunși la noi, revin”, spune gazda. “Dar nu înțeleg de ce ?De ce ajung să își repete greșelile?” întreabă un invitat. “Pentru că este greu să fii angajat dacă ai stigmatul de deținut. Pe de o parte. Pe de alta, aici, ai un pat și o masă. Afară, nu te așteaptă nimic.Era alta situația când funcționau Electroputere (fabrica care construia locomotive, transformatoare și aparataj electric ), sau IMMR-ul ( intreprindere de reparații mecanice ) . Venea câte un maistru de acolo și ne spunea : Dați-ni-l nouă după eliberare! Și scoatem noi om din el! Și, într-adevăr, nu mai călca pe aici! Acum este un cerc vicios. Nu ai serviciu, furi. Furi, ești închis.Ești eliberat, nu ai serviciu. Furi, și ajungi iar aici.”

Sărutul

După ce ai lăsat-o să sfâșie cu ciocul
perdelele gri, pernele de cenușă
scoți pasărea din colivie, lași focul neaprins
și o îndrumi cât mai aproape de ușă

să plece oriunde va dori, în iarnă;
să coboara pe cea mai subțire creangă de tisă
și cântecu-i rănit, sub cerul care stă să o strivească
sărută mâna ce-a lăsat colivia deschisă

Oaspetii și-au recuperat telefoanele mobile, și au ieșit din colivie. Era de datoria grămăticului Cancelariei Domnești să mulțumească: “Vă mulțumesc! Pentru că ați venit! Pentru că ați vorbit! Pentru că ați recitat!” Era de datoria oaspeților să plece. . De acum încolo, vor avea atât de mult timp, atât de mult timp, de uitat.



6 februarie 2008