Despre izvorul fericirii
(91)

E plină lumea de oameni nefericiți…
Motivul esențial pentru care bântuie această pandemie este greșita noastră percepție a modului nostru de trai: față de noi înșine, însă mai ales față de semenii noștri.
Căutându-ne fericirea prin acumulări materiale de tot soiul, obiectivul către care tindem își pierde întru totul sensul.
Toată strădania de a ne atinge țelul, are conținut și sens doar dacă făptuirea are ca destinație alte persoane, fericirea nefiind posibilă a o realiza singur, doar pentru noi, această năzuință a noastră devenind o experiență vie, palpabilă numai atunci când dorința care o precede este îndreptată către exterior, către altul.
Viața, realitatea, exclude actele care au altă menire, orientare, decât cea către fericirea altora.
De aceea, deși este bizar, cu cât reușim să renunțăm la noi înșine, la averile noastre, la bunăstarea egoistă, cu atât devenim mai bogați în interior, mai ușurați sufletește, mai satisfăcuți, mai fericiți, mai mulțumiți de noi înșine.
Așadar, cât mai puțin pentru noi, doar strictul necesar, atât cât să poți săvârși dărnicia!…




Despre un amic
(92)
R.R. este amicul meu de vremuri bune, român sadea stabilit în Germania cu aproximativ trei decenii în urmă.
Deși în vârstă bine, fără a se remarca prin calități fizice atrăgătoare, se bucură, totuși, de o mare trecere la femei.
Anii în șir, petrecându-și verile în orășelul meu , însoțindu-l în incursiunile lui, am avut prilejul de a-l urmări în plină desfășurare pe tărâmul cuceririlor galante. Ce am constatat: omul se remarcă prin personalitate pronunțată, sensibilitate și naturalețe, spontaneitate cu totul și cu totul captivantă- calități care, firește, atrag, cuceresc.
Dacă se întâmplă ca, uneori, apropierea de țintă să nu decurgă chiar lesne, omul nu cedează: stăruie delicat, gentil, până când, ea- ființă gingașă!- nu îi mai poate rezista.
Salută în dreapta, în stânga, împrăștie complimente, zâmbete, iar în momentul în care i se răspunde, ținta este atinsă, momeala înfulecată…
Spontan, așadar, și cu o fantezie bogată, repede înfiripă o conversație, improvizează pe te miri ce teme, gura netăcându-i o secundă(…el zice că aplică principiul bicicletei: ca să avansezi, pedalează!). Măgulește persoana vizată, zâmbindu-i continuu, o vâră în ceață, o flatează în toate chipurile, propulsându-și victima într-al nouălea cer.
Dacă s-a apropiat suficient de ea, R. Face chiar și mici investiții- nu grase, nu consistente ci modeste, oferite însă cu mare artă, cu mult tact.
Am fost martor și la „asedii” care mie mi se păreau zadarnice, de prisos; el însă nu s-a lăsat, din contră,a fost și mai hotărât în a nu abandona! Și a avut dreptate: laurii victoriei nu au întârziat să se arate, chiar dacă au fost dobândite mai dificil- roadele nu au întârziat să se arate.
A avut și cuceriri de duzină… însă, îmi spune el, și cât adevăr are a lui afirmație: orice femeie, spune R., este o prezență foarte agreabilă care nu trebuie ratată, toate fiind veritabile mărgăritare!
Dar, subliniază el, nu uita: vorbește-le încontinuu, pălăvrăgește fără încetare; în momentul în care ai tăcut, ceața romantică, vraja se destramă. Și nu fi zgârcit, mai adaugă el: nu trebuie cheltuite averi, este o prostie. Fă în așa fel încât de fiecare dată când te întâlnești cu ea să intervină ceva nou!
În plus, îmi indică el, studiază-i aria de interese, vezi ce anume o preocupă, ce o pasionează.
În momentul în care i-ai descoperit interesele, pasiunile, din clipa aceea cheia inimii ei se află în mâinile tale.
Tu, adaugă el, față de mine ești Harap Alb, însă nu ești capabil să îți exploatezi avantajele, calitățile. Lasă-ți emoțiile, temerile pentru alte prilejuri, fi calm, încrezător, distins și, mai ales, zâmbește!
…Și să nu uit, îmi spune acesta, perfecționează-ți arta conversației, făcând-o cât mai subtilă, cât mai variată!




Despre păsări
(93)
Păsări, păsări…
Fără voi cât de fadă ar fi natura, cât de statică și de monotonă!
Fără voi nu ar fi cântec și culoare, nu ar fi zbor și plutire către înalturi sinilii, nu ar mai fi dor…




Despre alegerea cărților
(94)
Alegerea cărților preferate, potrivite propriului gust, propriilor necesități spirituale, din anumite momente ale ale vieții, trebuie să fie un act pur individual, propriu, neimpus.
Afirmând aceasta, mă gândesc la obiceiul vetust, depășit, al unor librari, sau bibliotecari, de a recomanda cumpărătorului, cititorului, anumite cărți pe care ei înșiși, cei care ni le propun, nu le-au citit, deci nu le cunosc; ori, chiar dacă le știu conținutul, nu au de unde să știe după ce arome, după ce elixiruri tânjește, la un moment dat, sufletul însetat al iubitorului de carte.



Despre iubirea limbii române
(95)
Prin mijlocirea limbii române, a literaturii românești- în principal-, am putut cunoaște mari satisfacții de ordin spiritual și estetic.
Și atunci, oare, nu este firesc să o iubesc, să fiu îndrăgostit de ea mai mult decât de oricare altă limbă?




Despre tristețea unei stâni
(96)
Pe „Dealul lui Aron”- o pășune de munte împădurită, cu mulți fagi încă pe ea și cu câțiva molizi răzleți în preajma unui izvor. Peisajul autumnal, de final de brumărel, îndeamnă la melancolie.
Surprins de o ploaie neguroasă, rece, cu picuri dese, mărunte, mă adăpostesc într-o stână părăsită.
Rafale de vânt puternice smulg de pe arbori ultimele frunze adormite: ruginii, arămii…
În stână: un prici cu un strat subțire de fân, o masă dulgherească, un scaun ciobănesc, o vatră de foc înconjurată de lespezi de piatră tuciurii, cenușă împrăștiată, cioturi de lemn arse pe jumătate.Pe jos, pământul pătat de zerul gras al laptelui de vară…
…Pe acoperișul de scândură al stânii ploaia bate darabana.
Câtă pustietate, și câtă tristețe, în acest sălaș părăsit! Îmi pare că am intrat în ungherul cel mai întunecat al naturii, în colțul ei cel mai mâhnit. Privesc afară printre rosturile dintre bârnele peretelui stânii…Ploaia a mai contenit; vântul răbufnește din când în când cu furie, cu ură, cu infatuare, împingând, aici, în stână, alte și alte frunze moarte.
Ramurile aprinse ale fagilor se apleacă și se ridică sub povara vântului și a ploii, tânguindu-se după clinchetul de clopoței, lătratul câinilor, strigătul tunător al baciului. Și atunci, de pe ele cad șiroaie de lacrimi de frunze…
Am strania senzație că ploaia aceasta nu vine de sus, din ceruri, ci de undeva de jos, de aproape, de foarte aproape, de aici…din mine…
Vântul răvășește totul: frunze, ploaie, lacrimi…totul se amestecă în acest vârtej sălbatic, crunt, neiertător, apoi se acoperă de negură.




Despre un bătrân solitar
(97)
Donisie C.- mărieșan de 56 de ani, pirpiriu, volubil cum rar mi-a fost dat să văd și să aud, trăiește singur, ca un sihastru, pe malul pârâului Frăsinel, cel cu apa cristalină, care trece prin cătunul Mărieș.
Azi, omul trecând pe la mine, îmi istorisește cu tristețe cum că a rămas și mai singur de când muri bătrânica Ileana, cea din capătul de sus al așezării, femeia care îi mai purta de grijă.
-Simt, spune bătrânelul, că odată cu ea, ceva a murit și în mintea și în inima mea…simt că am devenit și mai slab, mai singur, mai fără de rost în viață.
Îmi vorbește fluent, cu mult tâlc, utilizând frecvent cuvinte care mă uimesc prin rafinamentul lor.
- Știi să citești nea Dionisie? îl întreb curios fiind de unde posedă acest vocabular ales.
- Da, citesc, însă greoi, ce-i drept,dar citesc…
- Și ce îți place să citești?…
- Ziare, Biblia…am trei clase făcute…în șase ani! Mai multă știință, decât cea dată de cele trei clase, oricum nu ar mai fi încăput în capul acesta al meu; după ce, cu greu, am terminat-o pe a treia, am dezertat de la școală, și de acasă, tocmindu-mă cioban la oi.
Multă vreme, după ce am fugit de acasă, îmi mai vuia capul de…știință, însă, cu timpul,în liniștea de lângă oi și păduri, mi-a trecut. Mă tot mir cum pot unii să stea în școli zece, paisprezece, ori, Doamne ferește, șaptesprezece ani- ăștia, după părerea mea, nu pot să mai fie normali!
(….Actualmente, nea Dionis trăiește din vânzarea a două- trei brațe de vreascuri și uscături, adunate, zilnic, din pădurile din preajmă)