Când îmi iau pastilele mă rup de carne… Cred că la asta se refereau când spuneau cu pathos pe vremea Inchiziției că trupul este prizonieratul sufletului. Dar îndrăznesc să-i contrazic și să le arunc în față faptul că nu trebuie să aștepți moartea ca să scapi de claustrare. Nici de departe! Eu aleg altceva…eu aleg pastilele.
Este forma legală și mușamalizată de adicție, încă îmi spun că drogurile nu-mi fac rău ci doar m-ascund de el. Poate că tu nu știi sedarea în modul intim în care am ajuns (ca să evit să spun “am avut șansa”) să o cunosc eu. Sedarea este cea mai bună și dragă confidentă a mea. Efectul Placebo nu există decât în primul sfert de oră, sevrajul e mai puternic decât mintea mea, dar sedarea compensează orice fel de depersonalizare ce intervine în urma dependenței.
Problemele trec mai înainte de a-mi lua doza, dar cum spuneam nu durează mult…
Și cum eu sunt o persoană tare responsabilă, îmi iau cuminte doza de pastiluțe roz ori verzi ori purpurii, turtiți cilindri de beatitudine.
Și când pleci în “trip”, cum obișnuiesc tinerii să descrie starea, realizezi că nicio problemă nu a dispărut realmente, ci doar că nu-ți mai pasă. Nu-ți pasă de tine, de ei, de Dumnezeu ori Diavol… Te miști, zâmbești, dar nu ești nici cu picioarele pe pământ, nici cu capul în nori. Nu ești nicăieri. E mai intensă decât moartea… De mori te duci Sus ori Jos, de iei pastile te duci oriunde, deși nimic nu mai există. Eu în marea majoritate a călătoriilor mele extrasenzoriale plecam la ruși pentru că întotdeauna mi-am dorit să văd Rusia (sau zăceam 3-4 ore pe canapea contemplând margaretele ce creșteau pe tavan). După ce m-am măritat și-am devenit o demnă gospodină, nevastă, mamă…deci în linii mari ultimul gunoi într-un apartament de 2 camere, mi-am dat seama că n-am să ajung în Rusia, n-am să fac amor pe masă în bucătărie cu soțul meu care mă iubește numai pe mine pentru totdeauna, n-am să fiu admirată la locul de muncă pentru toaletă, rezultatele copilului la școală sau remarcabila relație conjugală…bla, bla, bla, conflictul interior și sforăiturile lui m-au îmbolnăvit de insomnie. Și-atunci le-am cunoscut: extraveral, diazepam, fenobarbital, xanax când aveam noroc de-o rețetă. Frumoși prieteni, loiali și mereu la îndemână. Viața mea nu capătă sens cu ei, dar măcar nu-mi pasă… Când sunt “plecată” Dumnezeu e mic copil pe lângă mine… Când sunt “plecată” mi-este bine.