Coridor amnezic

Þi-ai închis sufletul în bucata de carton uitată pe holul îmbâcsit de gelozii. Tencuiala scrisă melodramatic regurcitează amintirea incendiului de la apartamentul 37. A fost fum cât pentru trei ani de amnezie și panică cât pentru apogeul universului.
Þi-ai încastrat frântura de simțire fără să vrei... și tot fără intenție ai uitat în fiecare secundă, minut, respirație să rupi fibra maro și mucegăită și să te reașezi pe tine în tine.
Ai încuiat ușa galbenă și metalică lăsând tăcerea să privească lung și static încăperile proaspăt văruite. Clanța a sughițat scurt iar apoi a tăcut. Privești în jur... jurul din jur e singur și uitat în iluzie. Þi-ai dezlipit irișii din melancolie și ai început să calci ritmic și decis podeaua gri și rece. Cobori grăbită și visătoare, te caracterizezi cuvânt cu cuvânt în milimetricele firimituri de ciment octogenar și neînțeles de modernitate. În fiecare secundă te schițezi pe pânza imensă a lui “a fi”. Dacă cineva te-ar pierde, ori ar avea impresia că te-a rătăcit în vreun buzunar minutar… te-ar putea afla numai privind dalele colorate în roșu, ori băncile inospitaliere și tomnatice, ori tânara de bronz udată de transparența existenței, ori… te poate găsi în piatra ruptă din casa veche…te poate găsi oriunde, în mod special între foile îmbrăcate repede în noapte.
Teancul de celule arboricole încrustate albastru schițează chipul cicatrizat al unui suflet de fluture. Tocul auriu te colorează în tuș violet iar vitalitatea irlandeză îți dă suflet.
Dacă ochii încruntați de atâta falsitate ar avea vreodata senzația că ai împietrit în nesimțire, i-ai sfătui să privească răsăritul ori apusul din cioburi de inimă frântă… ar observa că respiri.
Tu mereu respiri… cu exceptia unui sfert trecut când ai stagnat în afara timpului și spațiului și a zilei de azi când te-a înjunghiat frica sau sila în fiecare milimetrică părticică dreaptă a trupului tău.
Ai ciobit și ultima treaptă a clădirii impunătoare și cariată… calci în continuare ritmic și visător. Figura de lut adusă de spate și pierdută în lanțurile muntoase ale cutremurelor existențiale, merge încet pe strada îngustă… te întrebi dacă farul unei mâțe metalice cu lăbuțe cauciucate va ști să miaune a așteptare. Privești lung la punga de cârpă peticită de lipsuri și ascunsă între degetele tremurate ale acestei figure triste. Traversezi șira de asfalt a orașului tău gândindu-te în continuare la această formă de viață care își face bilanțul cu Divinitatea. Te gândești și nu ai curaj să ajungi la nici o concluzie. Þi-e teamă să rostești: “E vina mea!”. E vina ta că îți petreci nopțile în camera cu ferestre înalte din tavan până pe podea și perdele violet și multe perne... în loc să fii realistă, să cauți răspunsuri la întrebările actuale. Fugitiv îți pierzi ochii în oglindirea ferestrei fumurii. Părul scurt zâmbește sarcastic în rigiditatea pur feminină. Imaginea bătrânei se estompează iar tu calci ritmic și vesel.
Forfota din jur e amețitoare, însă nu mai năucitoare ca extazul scrisului.
Aseară ai fost flămândă... flămândă de litere. Aseară ai urât frumos... trecutul în mod special.
La un moment dat ai lăsat din mână penelul și paleta de culori, în acel moment ai vărsat liniile, tușul, acuarela, uleiurile... totul în călimara cu cerneală și în pasta de scris, iar șevaletul l-ai înlocuit cu un A4, A3 sau alte A-uri.
Aseară ai avut momentul tău de dorință nimicitoare, ai ars în propria ta cenușă devenind cenușă-cenușă-cenușă.
Nu îți amintești nimic, decât că ai alunecat printre atomii nimicului alb și că ai băut multă, foarte multă cerneală.
Încă mergi... încă.
În clădirea cu trei etaje s-au strâns toate rasele intergalactice și și-au țesut plasele de intrigi în care să-și prindă victimele inocente și idealiste.
Exiști o secundă, două, trei, o mie, un miliard, un catralion... exiști până când nu mai exiști.
Revii pe pavajul plin de foi tomnatice și efemere... ce bine e!
Calci ritmic și obosit. Privești vitrinele care arată lumii palme de porțelan și ochi de lemn. E atât de oarbă inima în fața tuturor. Oftezi... e oarbă, dureros de nevăzătoare în fața iubirii!
Nu îți face griji! Nu vei călca ritmic rostind sunete articulate sau nearticulate îmbălsămate în îngerași, ursuleți, jurăminte și alte dulcegării. Nu vei păși obosit în încercarea de a nu călca în băltoaca unei iluzii sau a unui timp pierdut. La ce ți-ar folosi? Nu ai schimba nimic! De fapt, nu cunoști nimic.
Spre deosebire de alte forme ce calcă pe acest pasaj tu doar ți-ai ciobit aripa stângă. Þi-ai adunat cioburile și te-ai așezat pe năframa umbrei, ai schițat astrul: “Fals”.
Remarci doar că fluturele are obiceiul să fie orb atunci când nu e momentul.
Derulezi rapid banda video... rapid.. rapid... ai ajuns la tine, în fața gurii sudate într-o portocală... sughiță scurt. Respiri nemișcarea cutiei de chibrit proaspăt văruită.
Þi-e lene să deschizi pleoapele metalice ale cutiei modificate... ți-e lene să mergi. Azi ți-e lene! Nu ai voie? Nimeni nu-ți poate striga asta... pentru că ești doar TU cu tine.
Uneori ți-e teamă să fii tu cu tine. Uneori te sperii de tinele din tine... uneori ai vrea...
Aprinzi lampa de pe noptiera de vise, îți arunci a somnolență picioarele reci (încă mai dormi cu plapuma pe cap și lăbuțele în părăsire) în papucii violet și groși. Te îndrepți ca o somnambulă spre bucătăria marină, deschizi dulaptul pentru a-ți lua un pahar și ca prin ceață auzi: “poc!”... simți un gol rece în palmă... parcă ți-ai luat un pahar sau poate că ai visat... redeschizi dulapul pentru un ceva real în care să torni apă rece de la robinetul proaspăt spălat cu detartrant. Ai vrut să distrugi piatra nesuferită de pe metal așa cum ai intenționat să o distrugi și pe cea de pe tine, atunci când ai făcut duș... numai că acolo ai folosit clor... nu-ți ajunsese detartrantul. Înghițiturile îți dovedesc că bei, târșâitul de pe podea îți arată că mergi, mirosul de levănțică din încăperea întunecată te anunță că ai intrat în TÃCERE, ticăitul yin-yang-ului îți spune că e ora unu dimineța. Părăsești papucii violet în locul așternuturilor gri... te ghemuiești ca un făt rănit și te regăsești în...
Uneori ai vrea să nu mai adormi îmbrăcată în praful unei zile terminate prost, uneori ai vrea să nu mai fii zbuciumată... uneori...
Te îndrepți spășită spre cabina de duș. Faianța gri te primește protocolar în timp ce apa de la duș (i-ai dat voie să cânte pentru că centrala are fițe) urlă “Neața!” la nesfârșit. Îți simți respirația sub biciuirile lichide ale unui nou început; îți treci mâinile reci peste nasul, ochii și buzele tale îmbrățișând totul trist. Remarci că azi ești Tristețe... nici măcar aroma intensă nu reușește să te binedispună. Te oprești sub rafalele de aer lichid și privești efemerida violet prinsă static în ramele fotografiilor sepia și alb-negru... zboară în întreaga încăpere, își bate aripile mari și tandre prin smoala aerului intim al existenței Tale... simți picăturile de apă alunecând pe pielea ta, receptezi fierbințeala ce-ți înroșește epiderma și te învăluiește în doza dublă de melancolie... răsucești robinetul și asculți calmitatea. Te ascunzi în halatul gri și te privești în ochii prinși de cornizele peretelui sobru... ștergi energic rămășițele buimăcelii de acum câteva clipe... înlături corneea, lăsând irișii dezgoliți în fața realității. Asta ești tu! O figură tristă cu buzele bătute în cuiele clownului etern... țesută din cicatrici și vise... îmbrățișată în toamnă... Asta ești tu! TU! TU! TU! TU!
Își speli dinții ca să poți scuipa cu nesaț în imaculata faianță rece, îți aricești capul cu gel, spumă și alte chestii alchimice... îți ascunzi ochii în tușul și fardul negru... iar apoi scotocești după blugi și sacoul negru. Privești buimacă... cizme, balerini, adidași, teniși, ghete…pantofi uitați de vârsta copilăriei. Alegi cizmele până peste genunchi.
Deschizi ochii metalici ai universului tău, soarele râde ca un nebun... de fapt... cine a zis că nu e nebun? Îți bei cafeaua. Respiri.
Simți gustul amar al lichidului maro și te simți bine.
Aseară nu ai scris... nu ți-a fost foame... aseară ai fost tristă. Când ești așa, când recunoști ceea ce ești cu adevărat, nu scrii, nu desenezi, nu dansezi, nu cânți, nu tastezi, nu butonezi telecomanda... poate dormi, însă asta se întâmplă foarte rar... în general devii Nemișcare Umană.
Te plimbi prin casă... nu ai chef să faci ordine... deși nu ar fi o idee proastă. Nu ai stare nici să-ți lăcuiești unghiile cu violet.
Odată cu înghițitura fierbinte îți adresezi în mod elegant și răutăcios o întrebare: “Ce îți dorești azi? ”
Mai sorbi puțină nuanță amară și stai și te gândești.
Nu vrei o geantă... nu vrei o curea nouă... nu te incită un sărut fugar cu mister-ul de acum doi ani… nu dorești o îmbrățișare... nu vrei să-ți cumperi o ojă nouă... nu vrei să-ți împrospătezi trusa de machiaj... nu îți bați capul cu un nou look... nu ai chef să fii star de cinema... vrei doar să-ți bei cafeaua... Te duci în bucătărie și-ți mai torni o ceașcă. Îți place!
Te întrebi de ce uneori ești flămândă de Nemișcare iar alteori ești înfometată de scrijelituri fugare. Te intrigă nehotărârea ta generală... forfota ta perpetuă...
Te așezi comod pe fotoliul violet și privești ecranul negru al TV-ului... Nimic... nimic... nimic... nimic... Un nimic nefolositor. Dai undă verde CD-player-ului să-și desfășoare concertul de muzică populară irlandeză.
Ai un chef nebun să dansezi... te abții... nu ai timp să te deshidratezi, rehidratezi... ai timp doar să-ți sorbi cafeaua din ceașca roșie cu înscris alb. “Sentimentele cele mai simple și mai profunde sunt cel mai greu de declarat...”
Te ridici nervos și așezi ceașca pe pupitru... azi e ziua prietenei tale și ar fi drăguț din partea ta să respecți ideea de socializare. Formezi numărul... nu e greu de ținut minte. Încerci să-i spui “Neața’ !”… nu ai stare... încerci a doua oară... nu ai aer...așezi receptorul.
Verși zațul ca să cureți pata roșie cu înscris alb. Îți așezi rucsacul și calci ritmic și trist.
Pavajul îți surâde, cerul te îmbrățișează amorezat de viață, banca cea tristă te invită la meditație... clădirea imensă e zgomotoasă ca burta unui flămând.
Doamna de la intrare te apostrofează în legătură cu articolul vestimentar numit: cravată. Ei bine, nu ai găsit altă soluție de încarcerat lacrimile din jur, deci ai utilizat cravata. Calci ritmic și trist.
De când te-ai întins spre cer ai fost tristețe, numai că uneori te-ai ascuns cu grijă... azi nu ai stare... azi vrei să fii TU.
Trântești furioasă rucsacul! “Nu facem ora?”
Nu întotdeauna facem ce ne dorim, nu întotdeauna avem ce ne dorim... întotdeauna trebuie să respectăm destinul.
Privind la strada pe care viața curge neîntrerupt realizezi că tu îți vei schița și colora destinul. Când erai mică aveai marele defect de a nu plânge, acum ai marea calitate de a nu plânge, mai târziu vei avea obiceiul de a nu plânge... însă întotdeauna îți vei purta pașii pe vertebrele destinului născut de tine, pentru că tu ești creația TA.
La un moment dat ciobul unei vieți zgomotoase și frântă iluzoriu se va închide iar tu vei putea călca ritmic și trist pe dalele de piatră pentru a descoperi gustul “ irisului tău aer”. Pentru o zbatere prelungă de timp ai fost împietrirea secundei unei flori... pentru o altă zbatere ai fost un fluture ce și-a privit ciobitura aripei stângi iar pentru o ultimă zbatere ai fost TU cea cu zâmbet bătut în cuie.
Cămașa largă îți lasă loc și pentru aripi...ochii metalici ai casei s-au închis a somn iar TV-ul merge în neștire. Nu ești atentă la nimic. Nici la flori, nici la litere, nici la divorțul vecinilor de la etajul patru, nici la infidelitatea soțului-nesoț, nici la gunoiul aruncat de la balcon, nici la zgomotul renovării, nici la îmbătrânirea visului, nici la imoralitatea unui sfert de sferă, nici la frigiderul gol, nici la cardul furat de la magazin, nici la amenințările teroriste, nici la berea stricată din dulap, nici la Corido Sangria rămasă de acum două luni de la ziua ta, nici la autodistrugerea ta ca ființă, nici la e-mailul unui cuiva străin, nici la golul din stomac, nici la durerea din colț de ochi.
Din vârf de deget.... nu ești atentă decât la urechea dezbrăcată de cerceii - rămășițe de culori sentimentale - în timp ce bei cafeaua tare, fără zahăr.
Teancul de hârtii inocente stau în așteptarea mângâierii inspiraționale.
Totul are un sfârșit. Iar un sfârșit este un început.
Azi aveai de gând să devii perfectă, adică să iubești frumos și pur ca un copil... doar atunci ești perfect. Lumea va fi perfectă atunci când nu se vor mai auzi certuri în cutii de pantofi, pe șira unui oraș, pe coastele unui sat, în inima de zmeură a dezvoltării, atunci când nu vom lăsa inima de hârtie boțită să-și piardă bătăile sub fierul fierbinte a realității-coșmar... vom fi perfecți atunci când vom face mai mult decât să surprindem pe pelicula imponderabilității fotografice umbrele și luminile din surâsul florăresei, din îmbrățișarea a doi bătrâni, din sărutul unor îndrăgostiți, din dalele de amintiri... din tot... vom fi perfecți atunci când vom iubi ca un copil, adică vom iubi PERFECT.
Azi renunți să fii perfectă, azi ești înfometată de litere, de cerneală... de TINE.
“M-ai rugat să-ți spun o poveste, orice… < Orice-ul > acesta e infinit. Vrei o poveste scurtă sau lungă? Râd (e un mod de a rosti o istorioară). Plâng (e o cale de a inventa o mare de sunete). Dansez (e mișcarea sunetului născător de fraze). Ce poveste să-ți spun? Cea a punctului, a boabei de cafea, a degetului mic, a solzului de pe aripa unui fluture, a gândului de înger… Dacă e scurtă vei zice că mai vrei una, dacă e lungă vei adormi iar eu…
Te culci pe pervaz ca să fii mai aproape de inima universului… în timp ce eu…”
Þi-ai amintit de fibra maro și mucegăită ce-ți ține sufletul încastrat în holul stâlcit de ambiguități... îl reașezi pe TINE în TINE.