Asa cum spunea si genialul Octavian Paler,viata este ca un tren. Unii urca ,altii coboara. Ma gandesc ca viata mea poate fi descrisa intr-un compartiment al acestui tren,singura si neinteleasa,sau poate inteleasa si tocmai de aceea singura! Copil fiind,veneau la mine in compartiment colegii cu care ma jucam,cu care mergeam impreuna o parte din drum. Pe masura ce trenul ne ducea spre adolescenta,unii coborau sau doar se mutau in alte compartimente,iar eu nu mai stiam nimic de ei.In gara adolescentei am intrat cu inocenta mea capatata de la educatoarele-mame care m-au crescut si nu mi-au aratat decat partea buna a lumii. Credeam ca totul e roz,ca adolescenta imi va aduce libertatea,libertate pe care eu o vedeam frumoasa,lipsita de oprelisti. Numai ca tocmai lipsa oprelistilor m-a aruncat in bratele celor care spuneau cuvinte frumoase din sufletele goale.Iar eu,crezand ca oamenii imi vor doar binele,precum educatoarele-mama,m-am lasat dusa acolo unde lumea mi-a aratat si cealalta fata a ei,cea hidoasa! Si de atunci rautatea oamenilor m-a ranit,m-a ingenuncheat,si nu o data,ci de fiecare data cand indrazneam sa mai cred in inocenta,in bunatate! M-ati omorat si vreti sa va iubesc,sa va cred vorbele. Nu va urasc,nu vreau sa imi umplu sufletul cu ura,dar va ignor si nu uitati ca nu sunt o sfanta care sa poata ierta orice! Iar razbunarea mea consta in ignorare,chiar de imi esti sora din aceeasi mama!