i walk alone...

anormalul nu se deosebește decât conceptual de normal adică de ce le-am găsi atât de contrare?e o cireașă.
să spun.
lumea e proteiformă, noi îi atribuim calitatea de....sau...de ne-...
diversitate, împăcați-vă cu tumultul!
mie mi-a luat ceva să prind ideea.

și aici intră personajul meu, un totem a ceea ce pot fi acum.
blondă, oacheșă, volubilă...incontestabilă, anormalul din percepția mea. libertină, dar nu concepeam eu niciun tip de libertate atunci. și un zâmbet era...."libertin". iar ea e doar un zâmbet...
mie mi-a luat ceva să prind ideea.
eu eram...evident....normalul. ștearsă, nevrotică, indispusă...o...personalitate aparte. eu nu suportam comparație cu personajul meu, aparțineam unor câmpuri semantice antonimice...analiza inconsistențelor, ce să-i faci?

dar un nu știu ce m-a izbit în țeastă...
ba știu ce, dar mi-e...pfff....greu s-o spun, scriu...
primul nostru fum. da. o primă țigară, un jurământ suflat printre dinți cu toată forța plămânilor.
două entități, față către față, împărtășind ceva similar metodic.
am tușit mult, parcă mi-am scuipat toată minus -cunoașterea.
și am făcut saltul cu miez dulce...în libertate.
tot ce judecasem până la filtrul acelei țigări s-a prefăcut într-un alt fel de judecată...iubirea, ilustra libertate...
(suntem inapți că nu iubim mai mult)

e "var-mea"...o legătură genealogică aveam noi...dar n-a contribuit decât infim la conceptul de "noi", pe care îl simt și eu acum.
e personal. o știm.
dar am pierdut timp, ne-am pierdut în inconsistențele de care vă vorbeam, iar sensul încă rătăcește.
(da, timpul este creația noastră, scuza să pierdem vremea)
ce baftă pe mine să am aproape o blondă volubilă...clișeic vorbind, m-a cam salvat, zăceam de ceva timp când m-a smuls din "normalul meu inadaptat".

credeam că mă pricep la cuvinte, dar cum să te pricepi la ceva nepriceput în sine?
ideea e ca dianna să priceapă...că ea m-a făcut să pricep
că pot fi ceva mai mult.