Te nasc din cuvinte scrise cu degete înmuiate în sufletul meu aflat în răsărit, mereu în răsărit, de când te am pe tine. Te reconstruiesc privire cu privire, gest cu gest, zâmbet cu zâmbet, amintire cu amintire. Îmi reconstruiesc scorbura făcută din căușul palmelor tale în care îmi ascund răzvrătirile, neputințele, dorurile. Din mâinile tale se nasc liniști ce mă-mbracă în lumină, ce mă-mpacă cu mine, cu vremea, cu timpul, cu inima mea ce acceptă atât de greu despărțirile.
Mă-mpac cu de toate, dar mai puțin cu clipa când, plecând, îmi rupi o aripă. Știu că fără tine nu voi mai putea să zbor niciodată. Când pleci, am senzația că alunec într-o peșteră în care mă rătăcesc, te strig. Tu mă auzi mereu și-mi răspunzi, ecou al strigătului meu, dar teama că într-o zi piatra și depărtarea îmi va opri strigătul, mă paralizează și-mi e și mai greu. De fiecare dată tot mai greu îmi e să te las să pleci, și atunci mă lipesc atât de tare de tine, încât ajung să respir prin porii tăi.
Tu-mi simți respirația ce mă doare pentru că te doare și pe tine, mă ții strâns la pieptul tău și-mi șoptești cuvinte dragi. E ultima săptămână din eternitatea ce-o vom străbate împreună...eu de aici...tu de acolo. Simt nevoia, în clipa aceea magică să mă rog, mă rog înspre mine, să-mi crească mii de brațe, să te pot ține strâns, strâns să nu ne pierdem, să nu ne rătăcim, să fim noi, să putem mereu zbura. Dar trebuie să te las să pleci.
Ne mulțumim cu puțin mai mult decât au alții, mai mult decât am avut noi. Nu-mi rămâne decât să-ți scriu sau să visez și visul nu mi-l poate lua decât zorile și uneori le urăsc pentru asta.
Uneori îți șoptesc numele și tu-mi auzi chemarea și vii pentru o oră, oră care se dilată și nimic nu poate să mi te fure. În ora aceea, între noi nu mai există spațiu nici timp, singura dimensiune acceptată este a ochilor tăi în care mă arunc ca într-o mare adâncă să-mi înec așteptările. În ora aceea ne pierdem numărul mângâierilor, al săruturilor, trăim doar cu o singură răsuflare, trăim asemenea prinților din povești, într-o oră cât într-o zi și într-o zi cât în șapte...și nu mai am timp să mă-ntreb, e mult, e puțin? E ultima săptămână dintr-o eternitate.


Acum, când colindele se nasc din sentimente curate, deschideți fereastra sufletului,
să patrundă urările mele și să se așeze cuminți sub brad.
Sa fiți sanatoși, fericiți și iubiți, iar zilele ce vor urma să fie cu adevărat MAGICE!
LA MULÞI ANI!