Miercuri la club, câțiva dintre noi eram atât de îmbâcsiți de cotidian, încât vroiam cu orice chip să ieșim undeva. Nicușor propune Valea lui Coman, cu cazare la cabana Leaota și ieșire pe Valea Runcului. Cu toate că prognoza meteo pentru sfârșitul de săptămână anunța ploi abundente și furtuni, întâlnirea rămâne totuși stabilită.
Sâmbătă la 5:00, mă trezesc greu, după un vis cam ciudat, mă uit pe geam și dau să mă întorc pe partea cealaltă. Afară încă nu s-a luminat și plouă spornic. Îl sun totuși pe Nicușor cu speranța că va da semnalul de retragere. Ce facem frate, mai plecăm? Cum să nu plecăm, n-am stabilit așa? Ne vedem la 7:15 în autogară!. Plec așadar din Fieni la 5:45 cu o mașină ce venea de la Runcu. Șoferul mă întreabă: Unde vreți să ajungeți? La Leaota! Păi Leaota e în partea cealaltă… Ne tachinăm, de fapt îl cunosc, e veteran pe ruta asta și are dreptate; de obicei mergem cu el spre Runcu. La Pucioasa se urcă și Cătălina. A uitat să-și ia fesul, în rest e pregătită și voioasă. În autogară, apare Ana-Maria cu cele două fete din București. Mă tot întrebam: cin’ să fie, cin’ să fie? Când colo, ce să vezi! Vechi cunoștințe: Elena și Valentina. Revederea ne bucură pe toate, suntem cinci tipe, în așteptare… Și iată apare un băiat: frumușel, echipat, rucsac, pelerină de ploaie, bocanci. Hei, ce faci tinere nu mergi cu noi? Suntem cinci fete părăsite! În scurt timp ne împrietenim. E asistent la Facultatea de Geografie din Târgoviște, îi cheamă George și merge la Fundățica, așa că oricum vom pleca cu aceeași mașină. În scurt timp, Bogdan cu Pavel măresc cercul. Apoi surpriză! Apare și Nicu, fără pelerină, cu mersu-i legănat. Mi-am uitat șapca în cuier… Lucrurile încep să se lege, dar lipsește tocmai Nicușor. Între timp, mai dăm o raită prin piață și mă sună domnul Corneliu Negulescu, care-și exprimase dorința să meargă cu noi în tura asta, să-mi spună că la București e prăpăd și că nu mai vine. Dar auzind că suntem atât de hotărâți, revine peste un sfert de oră și confirmă că va fi la ora 10:00 la Motelui Vadul Lin. Nicușor sosește în fine și autobuzul se pune în mișcare. Atmosfera se încălzește cu bancuri mai vechi sau mai noi. Coborâm la Cetățeni, luându-ne rămas bun de la George și urcăm la schit. Vizităm Cetățuia Negru Vodă unde suntem primiți cu deosebită căldură. Primim cruciulițe, vederi, monografia părintelui Modest Marian Ghinea și urări de drum bun, fără primejdii. Coborâm odată cu ploaia, care ne va însoți de acum pe toată durata traseului. La Motelul Vadul Lin, domnul Negulescu ne aștepta deja, pregătit, dar noi scoatem întâi ceva de mâncare. Ceaiul fierbinte ne prinde bine și glumele se pornesc din nou: Mâncați bine că asta e tot pe ziua de azi! Toată lumea râde, nimeni nu mă ia în serios… Cumpărăm o sticlă de țuică, apoi ne luăm rămas bun de la gazde și… ieșim în potop! Aștept în zadar ca cineva să propună: hai să rămânem aici, luăm o cameră și facem un chef pe cinste, până stă ploaia! Þi-ai găsit! La 11:30, cu pelerine și saci de plastic peste rucsacuri, pornim! Intrăm direct pe o pantă plină de noroi în care ne afundăm până la glezne. Bogdan are parazăpezi noi nouțe… Trecem prin țigănie: Ia vezi mă, ce sunt ăștia?… A, sunt români…Unde vă duceți maică pe vremea asta? Până colea la Leaota. Stați că venim și noi să facem un grătar! Marșul pe drumul forestier tinde să devină plictisitor așa că iar dăm drumul la glume. Ana-Maria cu mâinile în lateral și cu convingere în glas: Vai ce minunat e s-o simți în palmă! La a doua ramificație harta spune s-o luăm la stânga. La fel și marcajul, dar domnul Negulescu spune că a mai fost pe aici și de fapt trebuie s-o luăm la dreapta. După 10 minute, convinși, ne întoarcem și ținem către dreapta. Și aici găsim câte un marcaj. Apoi din nou alte ramificați, semne mai rare, drumul mai îngust și iată-ne direct pe firul văii. Trecem când pe un mal când pe celălalt și regret din toată inima că nu mi-am luat cizmele de cauciuc. E atâta umezeală și noroi încât bocancii ni s-au udat de mult iar mânecile trebuie stoarse. Valea se îngustează din ce în ce mai mult, Ana-Maria propune s-o luăm direct pe versant: Hai pe panta asta că-i mai blândă și ieșim în creastă! Trecem apa și începem urcușul. Domnul Negulescu ezită, că s-ar întoarce, că nu face față, texte din astea! Mergem deja de patru ore. Nici nu se pune problema să-l lăsăm să se întoarcă. Pentru a fi sigură și pentru că oricum eu urc mai greu, rămân ultima. Picioarele mi se afundă cu nădejde în humusul proaspăt și în frunzele uscate, mă ajut cu umbrela (a fost bună când desfăceam harta…) dar urc cu greutate suflând ca o locomotivă. Panta cea „blândă” parcă nu se mai termină. Când și când ne mai oprim și strig cu obidă: Vă destitui pe toți! Vă degradez! Ana-Maria te trec la sublocotenent! Bine, dar pot să aleg eu locotenentul? Cu toată pelerina, simt că totul e ud pe mine, mă doare tare un picior, mi-e sete (și câtă apă e în jur…) de foame am și uitat, rucsacul parcă devine din ce în ce mai greu și nu știu cât mai avem de mers, pentru că habar n-am pe unde ne aflăm. Și cu toate astea, sufletul meu e plin de bucurie și zburdă vesel printre frunzele crude de fag sau îmbrățișează trunchiurile ridate de mesteacăn, sapă galerii prin pământul reavăn sau urcă deasupra norilor și ploii salutând soarele care este cu siguranță acolo. Mi-e atât de dragă pădurea și mă simt atât de „acasă” în ea! Pauzele sunt scurte, pentru că „ne răcim” imediat. Luăm câte un întăritor: ciocolată, biscuiți, alune, apoi din nou la drum. Nicu are o geacă cu Gore-Tex Salewa. E albă toată pe mâneci. Cu toate că știu prea bine asta, îl întreb: Nicu, tu nu mănânci cumva cam sărat?… Pe la 16:00 ieșim la „lumină”. Găsim drumuri de căruță, chiar și o cruce albastră, la un moment dat. Dar cui îi mai pasă acum de marcaj? Totul e să nu ne oprim, pentru că aici în gol, s-a pus și pe vânt. Întâlnim multe ramificații. Decizia o ia cel care este primul în acel moment. De orientare nu poate fi vorba, harta nu bate cu terenul oricât ne-am strădui. Numai până o deschidem ne ia cu tremurat. La un moment dat, logica lucrurilor cere să ținem la stânga pentru a prinde golul alpin care să ne scoată sub Românescu pentru a coborî apoi la Leaota. Dar ceva – poate gândul că la cabană singura sursă de căldură va fi tot propriul nostru corp și așa rebegit de umezeală – ne face să mergem către dreapta, contrar logicii. Începem așadar o coborâre nebună, pe drumuri desfundate, prin noroiul până la glezne. Când și când mai luăm câte o căzătură. Unii, mai grei, fac eforturi disperate să iasă din glod, alții care nu știu să schieze, au ocazia să ia primele lecții. Din nou multe ramificații și alegerea se face „la bunul simț”. Deviza noastră, preluată de la Mihai a devenit: „mergi sau crapi!” Cu toate astea încă suntem bine dispuși, ne ținem de glume și domnul Negulescu cred că este înnebunit de lipsa noastră de griji și bănuiesc că regretă din toată ființa clipa când a hotărât să iasă cu noi. Încearcă timid să ne amintească faptul că peste câteva ore se înserează dar îi răspund convins, că suntem doar în pădure, nu în Irak. Când sosim în sfârșit la un drum forestier adevărat, fața i se luminează și îi revine și spiritul de glumă: Râul asta dezlănțuit cred că merge direct în Sahara! Nicu: Păi, am rude în Maroc… Dă-le un telefon să ne aștepte cu o baie fierbinte! Facem presupuneri în ce localitate vom ajunge, drumul e îngrijit, cu podețe din beton și nu după mult timp apare o construcție gen canton. Însă nici un indiciu, doar un câine bleg, plictisit, care nici măcar nu ne latră. Apoi, apar garduri la grădini și în fine o mașină. Facem semne din mijlocul drumului. Oamenii se uită distrați la noi. Dom’le unde suntem? În România, da, dar în ce localitate? În Pucheni, unde să fim… Și mai e mult până în sat? Oho… mai este, cam un kilometru! Aproape chiuim de bucurie. Nu știu dacă fac bine, dar îi propun lui Nicu: Ce-ar fi să trecem pe la părinții lui Dragoș? Bineînțeles, acolo vom merge! Întrebăm la intrarea în sat: Unde stă familia Chițulescu? Oamenii răspund: La Dragoș, nu? și ne dau indicații. Cu toate că e mort de șapte ani, tot satul îl cunoaște și nu l-a uitat. Un nod începe să mi se pună în gât. Oare facem bine ce facem? Sosim la Căminul Cultural unde este un botez. Un microbuz e disponibil, așa că promitem să revenim peste o oră, după ce ne schimbăm. Căutăm casa familiei Chițulescu și, fără a-l cunoaște, îl recunosc pe tatăl lui Dragoș. Doamne cât de bine seamănă… Mama lui ne primește și ne omenește cu lacrimi în glas. Ne schimbăm, pentru că toate hainele ne sunt ude și ne încălzim cu ceai fierbinte și cafea. Apoi ne luăm rămas bun, îi îmbrățișez pe părinții lui Dragoș, care chiar dacă nu mă cunoșteau m-au recunoscut și le promit… Doamne, ce le mai poți promite… Plec cu inima răvășită și chiar dacă continuăm să glumim, așteptând o ocazie la Malul cu Flori, știu că tura s-a încheiat. Domnul Negulescu își ia rămas bun și pleacă spre motel să-și recupereze mașina. Noi ne urcăm într-o Dacie cu dubă, care ne lasă în Târgoviște la ora 21:30. Ne despărțim după o tură 14 ore, cu regretul că n-am reușit să încheiem cu masa și țuica fiartă pe care le așteptasem toată ziua… Eu și Cătălina suntem recuperate de Marius. În zonă a fost prăpăd; Mihnea îmi relatează cu lux de amănunte cum au scos pompierii apa din curtea vecinilor. Andra deja doarme pe bancheta din spate. Sunt tare obosită și abia aștept să fac o baie fierbinte. E ora 23:00, sunt din nou în pat și cele 18 ore care au trecut mi se par acum ca tot atâtea clipe…

10 mai 2005