În mâna Domnului este stăpânirea pământului și la vremea sa va ridica pe cel folositor la cârmuire. (Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah X, 4)


Istoria modernă ne demonstrează că nu întotdeauna conducrea unui stat sau popor este în comuniune cu Biserica și că de multe ori, de cele mai multe ori, politicienii iau decizi, hotărâri, legi, după bunul lor plac.
Armonia sau simfonia dintre stat si biserică sau dintre politic si Ecclesia, a dispărut de mult datorită faptului că statul sustine etica consumismului iar biserica moralitatea vieții . Politicienii din zilele noastre, cel puțin pe plan național și au format o lume a lor, o lume a puterii a influenței și a luptei pentru putere, uitând de faptul că și ei sunt membrii unei confesiuni religioase, în cele mai multe cazuri ortodocși și că au fost trimiși acolo de confrații lor care așteaptă de la ei o transparență și un dialog. Mulți din ei sunt așa numiții creștini de campanie electorală când fac și ei act de prezență într-un locas de cult pentru a fi văvuți de credincioși că poate le mai iese un vot în plus. Dar după acele evenimente care au loc o dată la patru ani și după ce primesc un post călduț datorită electoratului, foarte rar îi mai vezi la biserică pentru că așa numitele personalități politice, la reputația pe care o au, nu se înjosesc să mai stea între creștinii de rând și renunță foarte ușor la credință. Se pare că mai noi e o modă să te declari liber cugetător sau ateu, dar să nu uităm că va veni o vreme când Dumnezeu le va cere talanții dați de El și atunci va fi plângerea și scrâșnirea dinților.
Dumnezeu când a rânduit stăpânirea, a rânduit-o spre marirea numelui Său și nu fala oamenilor, în cazul de față a politicienilor. Se pare că divinitate a ajuns la mâinile acestor politicieni, care în loc să susțină viața morală pe care o învață Biserica, scot religia și icoanele din școli (pe motiv că cere Uniunia Europeană ceea ce este fals). Ce să mai vorbim de fraude și de unele politici economice neavantajoase față de creștinii de rând și de faptul că ridică păcastul la rang de metodă de existență.
Majoritatea dintre politicieni când au de susținut un discurs încep cu pronumele personal persoana întâia singular eu , adică: eu am propus, eu am construit, eu am fondat sau eu am înfințat..., nimic mai fals oare ar fi făcut ei ceva făra puterea lui Dumnezeu. Toți își asumă meritele față de ori ce lucru bun dar când e vorba de o problemă nerezolvață nu ai pe cine să tragi la răspundere. De ce oare nu zic: eu ma distrus economia, eu am devalizat instituția cutare, eu am distrus agricultura, eu, eu, eu... toate acestea nu le veți auzi din gura lor pentru că numai adevărații creștini își asumă responsabilitatea faptelor iar ei fiind doar credincioși de campanie electorală nu au mustrări de conștiință față de astfel de lucruri. Consider că în general vorbind un model de raport dintre stat și Biserică ar fi cel din Grecia unde există așa numita simfonie dintre cele două instituții, și care ar trebui aplicat și la noi. Dialogul trebuie să existe și să dea roade pentru ca toți să fim una iar noi suntem datori, după cum spune Apostolul Pavel, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși (Romani, XV, 1), și să-i ajutăm pentru ca bucuria noastră să fie deplină în Hristos și în Biserică.
Așadar, raportul dintre stat, politică și Biserică trebuie să fie unul de conlucrare pentru binele societății creștine altfel se va ajunge la o ignoranță totală a politicienilor față de noi, de aceea „trebuie să pretindem politicii o transparență a deciziilor sale și să îi atragem atenția asupra marii responsabilități și a implicațiilor pe care aceste decizii politice le au față de oameni și lume”, cum spunea Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.