Pe tatăl său, Răzvan Danielescu inginer de exploatări miniere cu brevet de inventator, de la cere moștenise ochii cenuși-albaștri, avea să-i povestească mai târziu bunicul Ilarie, Daniela nu-l cunoscuse. Nu împlinise nici un an, când el murise într-un accident, colectiv, de muncă, la mina Dălja. Mama ei Ștefania, născută Bratu, profesoară de franceză la liceul din orașul Livezeni, nu a așteptat să treacă nici măcar zilele de doliu după soțul decedat și s-a recăsătorit cu Lică Zmeureanu, artificier la mina Bărbăteni , cu șapte ani mai tânăr decât ea, ce părea mai degrabă, dacă nu fiul lui „madam Ștefania” atunci cu siguranță fratele ei mai mic. Deși avea douăzeci și unu de ani, ea avea douăzeci și opt, Lică Zmeureanu părea mult mai tânăr. Cu un cap subțirel, frumușel, cu mustață mijită neagră, părul ondulat, uns cu gel, cu cărare în lături și freză stufoasă în față, îmbrăcat întotdeauna în costum negru, cămașă albă brodată ca de mire, descheiată până la mijloc, ca să i se vadă pieptul păros, negru pe care lucea un trifoi cu patru foi din aur, prins de un lănțișor subțire, tot din aur, subțirel și mlădios la mijloc, cu ocheade repezi pe sub gene negre, nepăsător, hotărât și grăbit, cânta și dansa după romanțele demodate. Părea mai firesc să-l întâlnești într-o mahala din Brăila decât într-un oraș minier.
Curajos și încântat de el și de viață, dar totdeauna harnic, muncitor, apreciat de toți ortacii, care-i treceau cu vederea apucăturile, de fante de mahala, pe care și le păstra cu sfințenie. Nu avea nici o îndoială aspra persoanei lui, era sigur că el e băiat frumos și că asta e o monedă curgătoare pretutindeni. Pe „madam Ștefania” o făcuse ibovnica lui, încă de pe vremea când inginerul Danielescu era încă, în viață.
O dorise din tot sufletul s-o aibă amantă și cum era obișnuit să-și îndeplinească toate dorințele, și-a îndeplinit-o și pe aceasta. O dorise nu pentru că ar fi fost frumoasă, ci pentru simplu fapt că era profesoară de franceză și nevastă de inginer, o „târfă intelectuală”, cum o va numi mai târziu, după ce se vor căsători. „Madam Ștefania” nu era nici pe departe o femeie frumoasă, semăna cu un burete de baie, mai degrabă, cu gâtul scurt și gras, bustul tot atât de scurt și gras, pântecul rotund, față urâtă, desigur nasul gros, turtit puțin la vârf și gura lată, cu dinții lați, ce nu se arătau, cu umeri pătrați lemnoși. Aspectul unei păpuși de lemn de la țară…o lipsă totală de mobilitate. Vocea ei, cu un accent franțuzesc , pocit, era vulgară, mată, dospită de ură și ambiții nemăsurate, posedată întotdeauna de demonul geloziei, erupând ca un vulcan în scene de o violență sălbatică, presărată din belșug cu amenințări de sinucidere care de care mai diabolice: aruncări de pe bloc, otrăviri, spânzurări, deschideri de vene și altele, care l-au lecuit pe bietul Lică Zmeureanu, de a avea muiere intelectuală și a lăsat-o în plata Domnului, după ce aceasta a născut un copil mort, schimbând-o pe o taxatoare de pe autobuz, tânără și frumoasă.
De atunci „madam Ștefania” a devenit o pacientă permanentă la secției de psihiatrie al spitalului din oraș, și ca nenorocirea ei să fie și mai deplină a căzut pradă patimii alcoolului, astfel că cei de la inspectoratul învățământului au fost nevoiți să-i desfacă contractul de muncă, iar „madam Ștefania” a ajuns femeie de serviciu la mina Dălja, fiind angajată de câtre directorul Dobrescu, fost coleg de facultate cu inginerul Răzvan Danielescu și care nu avea nici un respect pentru ea, nu pentru faptul că a ajuns o depravată ordinară, sau pentru că a fost dată afară din învățământ. Nu, Doamne ferește!…Cine era el ca să judece o femeie bătută de nenoroc?… O disprețuia încă de când Răzvan era în viață și erau prieteni de familie și el aflase de legăturile ei amoroase, cu artificierul de la Bărbăteni. Mult timp se chinuise și nu știa cum să-i deschidă ochii lui Răzvan . Nu găsea cuvintele, nu putea să-i spună direct pe nepusă masă: „Măi Răzvane , un artificier din Bărbăteni i-o trage lui nevastă-ta”. Până la urmă n-a fost nevoie. Răzvan murise, iar el rămase cu o piatră pe suflet, că nu a fost în stare să-i deschidă ochii colegului și prietenului său, pe care-l regreta sincer din adâncul sufletului său de momârlan uriaș, ca un urs, crescut la poalele Parângului, acum era apăsat de o altă grijă, cum s-o ajute pe micuța Magdalena, fetița colegului său mort. O vizita, îi ducea dulciuri, hăinuțe, jucării, îi dădea și bani lui „madam Ștefania”, care veșnic se plângea , că nu-i ajunge salariul „…s-o întrețină pe biata orfană”, cu toate că știa bine că trei sferturi din bani „madam Ștefania” le dădea pe băutură, în ultimul timp încurcându-se cu un fost vagonetar, ajuns vagabond, ce-și petrecea timpul prin cârciumile frecventate de mineri, trăind din mila lor.
Atunci Dorian Dobrescu i-a scris părintelui Ilarie Suceveanul, cum îi plăcea să-i spună tatălui, lui Răzvan, pe care-l cunoștea foarte bine, deoarece mai toate vacanțele de vară, din timpul studenției și le-a petrecut pe plaiurile bucovinene, acasă la părinții lui Răzvan. Era ca un al doilea fiu al preotesei Catrina și al părintelui Ilarie, care-l iubeau la fel de mult ca și pe Răzvan al lor. A fost alături de ei când a murit mama lui Răzvan, preoteasa Catrina, a fost alături de părintele Ilarie când a murit Răzvan, era dator și acum să-l prevină până nu era prea târziu.
Nu a fost greu s-o convingă pe „madam Ștefania” să lase fetița în grija socrului, deși la început juca rolul mamei căreia vor să-i fure copilul: „tot ce i-a mai rămas scump și sfânt în viață. Dar argumentele de genul: „copilul are nevoie de aer curat și de lapte” sau că ei, îi va fi mai ușor de trăit , fără să ducă grija fetei, că viața la oraș este și așa destul de grea, argumente aduse de părintele Ilarie și două mii de lei drept recompensă pe care directorul Dobrescu i-a strecurat în buzunarul șorțului murdar, de bucătărie, au convins-o pe „madam Ștefania” să se învoiască, ce-i drept cu un oftat prefăcut și câteva lacrimi stoarse din conștiința, ei, aproape secată de orice sentiment. „În câteva zile mă voi stinge de dorul ei.” – mai spuse „madam Ștefania”. Însă seara după ce-l conduse pe părintele Ilarie la gară, o zări-se pe terasa restaurantului „Minerul” împreună cu fostul vagonetar bând bere.
A doua zi îl rugase pe medicul de la secția de psihiatrie al spitalului, să-i pregătească tovarășei Danielescu Ștefania dosarul de pensionare pe caz de boală. Era tot ce mai putea face pentru „madam Ștefania”, în memoria bunului său prieten Răzvan Danielescu.