Deodată pământul se cutremură...

-Ce e asta? mă întrebă speriată.
Am căutat în zare, unde o coloană de fum se proptea în albastrul pur al cerului.
-A, nu e decât un munte flămând. Vrei să-l vezi?
-Da.
-Urcă. Și ține-te bine.
Se agăță de umerii mei, ușoară ca un fulg. Mi-am încordat toți mușchii și într-o clipă zborul ne surprinse pe amândoi surâzând. Ea bătea din palme, bucurându-se ca un copil, în timp ce penele mele se strânseră în jurul ei, protectoare.
-Cât e de frumos... Nu aș vrea să mai cobor niciodată.
-Asta se poate aranja. Te las să cazi, devii Îngeraș și...
-Nu fii rău.
-Scuză-mă, mi se mai întâmplă. Drăcușorul din mine se răzvrătește uneori. Oricum, nu știu cum să îți mulțumesc că ești cu mine. Mi-e atât de greu... și va fi și mai greu. Poate nu o să rezist. Poate...
-Nu, nu spune asta. Vreau să fiu lângă tine în transformarea asta, îmi placi tare mult.
-Dar nu uita ceea ca sunt.
-Ești un Suflet, asta ești! Și nu am să te las să treci singur. Poate am să te pot ajuta, cine știe...
-Îți mulțumesc. Mă faci să mă simt... bun.
-Ai grijă!Pierdut în conversație, uitasem că totuși gravitația își face treaba și acum pământul venea spre noi cu o viteză amețitoare.
-Þine-te bine, am să-mi deschid zbor.
-Bine.
I-am simțit brațele delicate în jurul gâtului și mi-am întins aripile, planând la un metru deasupra solului. Ea râdea din nou. Am cules în trecere un braț de flori roșii și albastre și m-am înălțat din nou spremunți. Încet, am coborât pe un pisc singuratic. În jur, prăpăstii adânci se căscau lacome, într-un peisaj sălbatic, nevăzut poate de vreo ființă omenească. Chiar și eu mă simțeam neînsemnat.
I se tăiase răsuflarea de la călătorie și acum se odihnea lipită de brațul meu. I-am prins în păr o floare albastră și una roșie. Apoi încă una. Și încă una...
Începu să râdă. Râdea din orice și asta cred că era atât de atrăgător la ea. Nu mai întâlnisem niciodată pe cineva care să găsească atât de multă plăcere în lucrurile mărunte.
-Știi, cred... cred că ești frumoasă...
-Crezi?... Deci nu ești sigur.
-Nu știu cum să spun. Sunt neîndemânatic, nu-i așa? Și crede-mă, cunosc frumusețea. Dar tu ești altfel...
-Altfel... decât ce?
-Decât ceilalți.
-Bine-nțeles că sunt altfel, fiecare om e diferit...
-Nu... vreau să spun că de când te-am cunoscut întreaga omenire a devenit o masă informă de carne. Dar tu,... tu strălucești.
-Vai, ce drăguț ești...
-Nu mă iei în serios?
-Ba da. Ești prietenul meu și îmi pasă de ceea ce simți. Þie îți pasă de ceea ce simt eu?
-Știi bine că da. Nu am avut niciodată un prieten. Și nu mai am nevoie de alții în afară de tine.
Mâna ei mică se ridică spre fața mea. Am închis ochii, gustând fiorul nelămurit pe care mi-l oferea fiecare mângâiere. Doream să nu se mai termine, să petrecem eternitatea împreună, pe acel singuratic de munte. Ea doar să îmi atingă obrazul iar eu să îmi răsucesc aripile în jurul ei. Și să credem că există minuni.
-Dar miununi există.
Oare visasem în cuvinte? Probabil. Am deschis ochii și ea era în fața mea, serioasă și privindu-mă insistent. Toată copilăria îi disparuse de pe chip iar în locul ei deslușeam ceva cu totul nou, neașteptat. Se apropie încet de mine și își lipi buzele de ale mele, într-o încleștare fierbinte și mătăsoasă. Surprins, m-am tras puțin înapoi. Ea se opri. Ne-am privit...
-Iartă-mă, nu am vrut...
-Tu să mă ierți. Dar nu am mai avut parte de așa ceva. Și am simțit o căkdură nefirească în interior. De ce?
-Pe mine mă întrebi?
-Suntem doar noi doi aici. Și nu pot vorbi cu pietrele. Cred...
Am cuprins-o în brațe pe negândite și m-am avântat spre cer, țintuindu-i privirea. În irisul ei verde am deslușit o rază de soare.
-Ai un vultur în ochi...
-Știu... Îți place?
-Da...
Am început să mă rotesc, la început încet apoi, pe măsură ce ne înălțam, tot mai repede. Ea zâmbi.
-Da... îmi place. Seamănă cu tine, singuratic și crud. Dar are și el o inimă și într-o zi găsește pe cineva cu care să își împartă singurătatea. Iar cruzimea o lasă pe vârful munților de fiecare dată când se rotește sub cer, împreună cu soața lui, stăpâni ai înălțimilor și pustiului. Așa ca noi...
Vârtejul meu se domoli, până când rămaserăm suspendați în abisul albastru care se arunca spre noi din toate părțile.
-Ai să poți crede dacă îți spun că te iubesc?
-Da. Pentru că știu. Pentru că și eu te iubesc. Iar tu m-ai iubit de la început fără să îți dai seama.
-Dar acum știu și nu mai vreau să uit. E bine să fii iubit.