Cum să trăiești frumos fără iubire, să umbli ori să zbori, să cuprinzi neliniștea din diminețile târzii și pacea din amurg cu o privire, să înoți printre flori, să te bucuri de tot ce este frumos? Viața noastră nu poate să-și afle împlinire fără minunea care dă dorința de a iubi. Departe, în lumea suferinței, trăiesc cu sufletul meu pustiu și mi-e dor de tine, atâta pot să spun.
Fără un plâns al inimii, viața este frumoasă și e păcat să trecem prin ea, fără să iubim, măcar o singură dată, cu adevărat. Iubirea se apropie de sufletul omului, nu de trup. Are cărarea ei, doar de ea știută și intră în acel cuibușor. Povestea iubirii poate fi plină de frumusețe, dacă știm și suntem dispuși să oferim iubire. Nu este nevoie să ne transformăm în judecători. Când ajungem să spunem de ce iubim cu adevărat, înseamnă că iubim cu toată ființa.
Te simt în fiecare picătură de ploaie, ce-mi mângâie fața, te simt în vântul slab ce bate și parcă te-aud. Ești tu? Te strig, te chem, de ce nu vii? Mă lași într-o tăcere surdă ce mă doare, ce mă strânge cu putere și-mi spui să nu mai scriu că-mi fac singură mult rău.
Cum să înțelegi ce simt, cum să înțelegi ce-ți scriu când tu nu ești aici cu mine, zi de zi! Cum să înțelegi că scrisul mă eliberează! E drept, îmi face rău și ce-ți pasă! Mă-ntreb, sau poate da, îți pasă! Da, știu pentru că mi-ai mai spus-o, te doare sufletul când pleci și mă lași pentru ceva timp, mă lași în ghearele singurătății! Rămân în gând cu privirea ta și doar lacrimile-mi mângâie obrajii.
Acum vorbesc cu gândurile mele. Ele îmi sunt prietene, ele știu tot, vorbesc și cu degetele mele care scriu ce gândesc și asta până când te întorci, pentru a ți le spune personal, pentru a citi tot ce sufletul a păstrat și nu am putut să scriu. Nu pot opri degetele, aș vrea, dar nu pot, nu vreau să pot pentru că ai luat totul: sufletul, inima, dragostea mea! Ai luat tot, vino înapoi cu ele, le vreau din nou. Te aștept...știu că vei veni!