mult timp am crezut că mi te-a furat un cireș. dar acum nu știu ce să mai cred. cireșii nu fură oameni.

poate că sunt prea obosită. rostogolesc ziua asta ca o bilă de plumb. o rostogolesc pe iarbă și-mi pare rău. ce mormânt frumos putea fi aici dacă n-aș fi fost eu să stric totul.

poate că mi-e prea sete. beau creierul munților cascade de gânduri măduva ta miezul lucrurilor. cu siguranță mi-e prea sete încă.

sufletul stă și el în altă parte. stă aici. stă cu mine și mă face să spun chestiile astea fără noimă. e ca un animal sălbatic pe care crezi că l-ai îmblânzit. te mușcă din joacă puțin prea tare. până la sânge.

un timp am crezut că toamnele sunt invenția ta ca să mor cât mai frumos cu putință. dar acum nu știu ce să mai cred.