În sobă, ard lemnele pocnind,
Afară iarna plânge,
Un prichindel vioi de-un an,
Privindu-și din pătuț măicuța,
Îngână vorbe surâzând,
Jucându-se cu-o minge,
rotită-ntre mânuțe.

Prinsă cu treburile casei,
Măicuța lui din mers îi dă
câte-un sărut pe frunte,
Și îi vorbește și-l alintă,
Iar el râzând, plin de răsfăț
strănută, de vreo două ori,
cu gura în pieptul ei călduț;
De dragul lui, ea e flămândă.

Sătul de joacă și de-alint,
Ofta ușor micuțul prinț,
dând semne de-oboseală,
Și adormi cu ursulețul,
după ce el, cu mâna mamei,
O cruce sfântă își făcu,
Râzând nevinovat
la îngeri nevăzuți,
din casă și de-afară.

În sobă focul abia mocnea,
Când geana nopții se lăsă,
În casă treaba-i gata,
Cu lătrături vioi Răduța
Trezește toată strada;
Din tura muncii, vine tata.
În cuibușorul cald al casei,
Doar el singur lipsea,
Să împlinească masa.

18-11-2007