Ai trântit infinitul între noi... Cel puțin ai avut de data asta bunăvoința să-mi spui că pleci... Nu unde, și nici de ce... oricum acest unde și acest de ce nu mi-ar fi explicat nimic din partea aia de vis vătămată...
nu ți-aș fi spus: rămâi, la fel cum nu ți-aș fi spus nici: adio...
În poveste totul rămâne poveste... în realitatea ta... totul e asa cum doresti...

Tiptil te-ai strecurat din vis
departe
atemporal și fără loc precis
și poate ieri
te voi cuprinde în carte
pe care mâine
n-o voi mai fi scris...


Voi continua și mâine, acum înumăr lacirimi, însumez mai ecxact n lacrimi... plouă cu niște lacrimi pe care eu nu le pot, nu le știu plânge...
Lacimile mele stau în colțul uitării pe coji proaspete de nuci...


Cine pleacă? Unde pleacă? ar întreba cineva, obișnuit cu poveștile mele...

Să clarificăm câteva aspecte...

Personajul principal al poveștii pe care nu am vrut să o trăiesc din motive subiectiv-obiective,din povestea poveste pe care nici n-am scris-o ca poveste... fiindcă po-vestea poate fi o veste de demult sau care se va întâmpla cândva... e foarte suparat sau foarte indiferent... și mi-a spus că: momentan mă părăsește, se mută la încă un infinit depărtare... spațial nu ar fi nici o problemă, nici temporal..și timpul între noi e o figură... se mută sentimental...
Și să mai spună cineva că sunt feministă când spun uneori cu năduf: e doar un bărbat, ce-i poți cere?