am rămas aici
cu visele și iluziile mele de adolescent
desprins de coastele realității
bucată de tumoră extirpată
din plămânul bolnav
respirând mereu aceeași sălcie libertate

alții au plecat
lăsând puține regrete în urmă
cu sentimentul că fac ceva
pentru ei, pentru ceilalți,
evadând din caverna deziluziei
spre a-și alimenta bateriile aproape uzate
de crize existențiale fără un dram de speranță

îmi număr zilele
îmi spun că atât timp cît ești lângă mine
totul va fi ok
dar cine mai crede în dragoste?
cine mai iubește?

privirea ta îmi spune mai mult decât
orice tratat de psihanaliză
nici lehamitea n-o mai putem măsura
în cuvinte și stări de greață
rămânem în ea ca virușii într-un computer
fără șanse de evadare
fără șanse de a fi șterși
din memoria propriei decăderi

lucrurile tind să revină la normal
îmi spui mestecând propria neputință
și zilele trec peste noi
cu ireverențiozitatea
unui șobolan rătăcit în bucătărie