poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-10-31 | |
A fost o toamnă aspră pe la noi în anul acela! Toți oamenii au crezut că nu vor putea depăși acele luni în care văzduhul sur a fost biciuit de ploile reci și de vântul de la miazănoapte.
Întreaga lume se pierde în zare odată cu ecourile strigătelor de ajutor ale soldaților români ce au fost doborâți din picioare ca grânele tăiate de seceră. Presărată cu cetăți în ruină și cu case intrate în uitare, Moldova, plai de basm și de legendă, îmbină înfrângerea soldaților turci, care au fugit mâncând pământul, cu durerea nespusă a românilor de a-și vedea armata despicată. Toți credeau că pe nobilul pământ nu se mai găsește niciun supraviețuitor. Rămas pustiu, câmpul de luptă era învelit cu trupurile neînsuflețite ale miilor de oameni. Parcă se mai simte și acum fumul greu al armelor! Dar din țărâna rece își ridică greoi capul un om bătrân, rănit și însângerat ce-și poartă numele de Oprea. Privește în jur și se oprește cu privirea la soarele care își cumpănea, parcă neclintit, pe albastrul șters al cerului, discul său alb de lumină topită. Pământul părea cufundat într-o tăcere adâncă. O stare de tristețe, neliniște și spaimă îl cuprinde pe omul nostru. Prinde curaj atunci când aude fâlfâitul aripilor unei păsări și se ridică ușor pe rănitele-i picioare înălțându-se precum munții cu șirul lor de culmi împădurite fabulos. Face un pas... și încă unul. Forța-i crește pe măsură ce înaintează. Păduri încărcate cu vreascuri și arbuști ghimpați, râuri învolburate, piscuri înalte, toate au cunoscut urma pașilor și umbra lui Oprea. Ca un vis de tinerețe printre anii trecători își amintește pe tot parcursul drumului de clipele frumoase trăite alături de familia-i neprețuită. Mai suspină din când în când și-și șterge cu mâna lui muncită lacrimile sărate. Ochii lui mici și negri zăresc cu greu satul în care și-a dus viața alături de ai lui și tot zorește. În poarta casei bate de trei ori și cade... înfrânt de boală... Soția lui Oprea, o femeie îmbrăcată țărănește, deschide poarta și cade pe genunchi sărutând obrajii bătuți de soare. Nu știe ce să facă. Nu-i venea a crede ochilor. Plângea și nu se mai oprea. Inima ei îndurerată îi bătea mai tare ca niciodată. Oprea nimic nu zicea. Tăcerea cuprindea totul în jur. Cu buzele reci și cu mâna la inimă, omul nostru a avut puterea de a zice „ Am învins!”. Se afla la frontiera dintre viață și moarte. Nu știa ce să aleagă : viața veșnică și odihna de pe tărâmul celălalt sau strigătele îndurerate ale familiei sale?! Un obstacol greu de trecut; durerea și gândurile se adunau în trupul și mintea lui. Își deapănă amintiri plăcute ca și cum și-ar lua la revedere de la lumea asta, dar, uimit de zborul frânt al acelei păsări ce îl auzise atunci când era pe câmpul de luptă, îl face să-și ridice pleoapele grele și să o privească în ochi pe femeie. Și-a dat seama că Dumnezeu nu îl vrea încă la el, ci să rămână în sânul familiei. Timpul i-a vindecat rănile și acum Oprea are de spus strănepoților povestea supraviețuitorului din războiul ce a unit, parcă, mai mult lumea.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate