Cand eram mici, nu exista nor pe lume...imi aduc aminte de vacantele de la bunici, singura mea problema fiind spatele-mi asudat ce se lipea de scaunul pliant,in care imi petreceam veacul, facand pe multilaterala: citind, facand plaja si visandu–ma departe, hoinarind prin tinuturi neexplorate…
Cum am invatat sa ma dau pe bicicleta fara maini si fara picioare-improvizatie extrem de negandita, care a lasat o urma rosie p dealul la poalele caruia am aterizat fortat…Depedendenta grava de elastic - ma si vad jucand triunghi cu cei doi copii pe care urmeaza sa ii am intr-un viitor ce pare la mii de ani lumina - , placerea de a o lua peste picior pe mama care ne incanta mereu cu experimentele ei culinare, atat de dizgratioase, dar o data ce inchideai ochii totul avea un gust fin, bataile cu tata, din care mereu ma alegeam cu o vanataie, finalizand cu un plans zdravan… Conexiunea mea cu revistele de moda-cu care ma lasa mama de fiecare data cand pleca de acasa- pentru a ma regasi in acelasi loc…
Unde sunt acele vremuri?... Acum observ in fiecare zi cum casa bunicilor este reconstruita de actualii proprietari... Ma intreb unde s-a dus marul gigantic din care cadeau mereu mere bolnave ce le foloseam ca arme pentru a-l lovi pe varul meu la rate si vanatori, ciresul din care ne infruptam, via din care provenea mustu care odihnea setea familiei, unde sunt copii din fata blocului care sa se joace jocurile prostesti de altadata? Probabil stau acasa si se joaca Nintendo sau fotbal in retea… Unde sunt vremurile de altadata?
As vrea sa gasim responsabilul pentru criogenizarea timpului trecut si punerea lui sub lacat…