Întrebarea ta m-a năucit, de fapt la mine a ajuns întrebare, la tine era un fel de constatare soluție...
"Dacă te iubește ar trebui să..."
Că ar trebui să ducă lumea în cap, că ar trebui să-mi suporte toate hachițele, că ar trebui să orice... în clipa asta nu e important... Dacă mă iubește - asta e întrebarea pe care n-am formulat-o niciodată... cui îi păsa până la acest moment de acest aspect: "daca mă iubește".
Eram doi, în rând cu lumea, conviețuiam pașnic...fără suișuri fără coborâșuri... monoton cotidian... și vii tu acum și-mi spui: "Dacă te iubește ar trebui să..." de ce nu ar trebui pur si simplu fără aceel "dacă te iubește". Ce să fac eu cu răspunsul acestei întrebări, întrebare pe care sincer nu mi-am pus-o niciodată. E musai să mă iubească? Și dacă am presupune că nu, ar schimba asta datele problemei? Dumnezeule, sunt cinică, mi-e rușine cu mine, de ce nu mi-am pus niciodată această întrebare? Știi de ce? Fiindcă atunci ar trebui să mă întreb și pe mine vizavi de raspunsul la "dacă mă iubește", eu ce fac, ce simt eu...
Simt oare? Fiți-ar întrebarea de râs... Ãsta era ultimul lucru, ultima problema ce îmi lipsea acum...
Credeam că se poate trăi și așa... și chiar se poate... ei bine, cu cioturi de aripi... cu tăceri ce nu spun nimic...cu vorbe oarecum sugrumate...
Mă obișnisem cu "nu orice mi se cuvine"... mă obișnuisem să cred că fericirea e ceva de neatins... că și monotonia cotidiaă e un mod de existență... mă mințisem frumos...
Și acum hodoronc tronc... "Dacă te iubește ar trebui să..."
Poate că mă iubește... poate că m-a iubit... poate că am devenit o necesitate... nu știu...și nici nu mă interesează, știu că trebuie să-mi scot din cap întrebarea asta a ta... fiindcă dacă ajung să mă întreb eu pe mine același lucru, ar trebui să recunosc că pietrele au mai mult suflet ca mine...