ne vine tot mai greu să fim fericiți. creierele noastre mari ca niște ciuperci ne otrăvesc până la urmă. trupul tău e locul în care îmi amintesc să exist.


ajung acasă târziu. arunc morții afară. spăl vasele rămase de ieri. îmi arunc ochii pe mail. C se întreabă dacă fericirea e obligatorie. nu. adică poți trăi și așa. nici trupurile nu sunt obligatorii. acum C mă privește lung. acasă înseamnă unde ești tu. nu-i spun nimic despre asta.

maia scrie poezii. nu știu de ce dar mă sperie puțin.

ce mai fac. bine. de fapt foarte rău. dar mă aștept să îmi treacă. îmi las un timp de gândire. desigur e un timp în care mă gândesc tot la noi. noi cei vii care locuim în noi cei otrăviți.