Soarele ma arde mai tare ca niciodată, pielea îmi este roșie și sângerează. Vântul nu face decât sa împrăștie bucățile sfârâind cat mai departe. Ma pierd încetul cu încetul pe aripile timpului, curând voi exista în mai multe locuri în același timp. As vrea sa ma pot întoarce în vreme, sa-mi caut un loc umbrit unde sa ma adăpostesc de Soarele necruțător.
Prea târziu acum, sunt pierduta, as putea încerca sa ma cârpesc pe ici pe colo însa... nu voi mai fi niciodată la fel.
Mâna dreaptă arde ca o torță, liniile palmei se întrevăd cu greu printre flăcările nemiloase. Neconcordant, linia vieții e foarte lungă! Unghiile carbonizate se desprind de degete lăsând în locul lor bucăți de carne roșie, zemoasă. Ochiul stâng se prelinge pe obraz lăsând în urma lui o lacrimă fierbinte. Moare acel ochi ce s-a scăldat în apusuri purpurii și zapezi argintii, acel ochi ce a privit în ochii dragostei, acela care a lăcrimat atunci când inima ii spunea povesti triste, acela care se ascundea noaptea sub pleoapă sa vadă ceea ce lumina nu-i putea arata. A căzut.
Încetul cu încetul trec prin clepsidra timpului, curând voi fi dincolo. Nu mai sunt decât inima și o ureche. Urechea încă mai aude balsamul sufletului: muzica; dar se stinge și ea încet.
Inima. Inima nu arde, Soarele nu o poate distruge pentru ca din ea s-a născut. Soarele s-a născut în inima și probabil tot acolo va muri...