Pe strada cu tei anotimpurile mă surprind doar în mișcare. Printre fâșii de lumină, pașii mei se preling fără avertizări sonore, spre o nouă zi. Este un drum cu un singur sens, scurt ca o pauză de respirație, dar vaporos ca o dimineață cețoasă în barca unui pescar.

Nu rețin niciodată întoarcerile, cumva îmi alunecă din suflet bucuria lor. Doar distanța străbătută spre „altceva” îmi încalță cel mai bine bătăile inimii. Dacă în gânduri nu s-ar produce ecoul chipurilor dragi, aș rătăci toate drumurile care mă aduc înapoi.

Într-un timp trecut, închis ermetic, se trezea în mine un neastâmpăr cumplit, ca o iritare a tuturor țesuturilor. Mergeam în gară să privesc trenurile care se îndreptau spre o lume nouă, cu inimi mai colorate – ca niște vitralii prin care lumina își filtrează intensitatea. Mă așezam pe bancă și mă închipuiam urcând din mers pe scara ultimului vagon.

Mereu mi-am pregătit riguros toate plecările. În tabere nu puteam pricepe dorul de „acasă”. Aveam cu mine tot, spre deosebire de cei care își uitau entuziasmul pe un peron al gării din Constanța. Curentul de aer, intrat pe geamul vagonului îmi mângâia tâmplele și ochii mi se umpleau de viețile altor locuri pe care le intersectam vizual, având în timpane fundalul sonor al roților de tren.

De drumul spre casă nu îmi amintesc nimic, rețin doar imaginea bucuroasă a părinților mei care se agitau în ușa vagonului.

Dorul de distanțe lungi s-a estompat prin cerințele nivelatoare ale socialului, în care m-am înscris, nu fără proteste. Lumini artificiale îmi înstelează orizontul și în suflet s-a așternut praful orașului, plin de reziduri și frustări care rânjesc știrb de pe toate tarabele.

Pe strada cu tei anotimpurile mă surprind doar în mișcare. Mă îndrept fără avertizări sonore, spre lumea relațiilor sociale, camuflată în șarade fumurii și trăiri sintetice.