Sunt un copac fără pădure dintr-un cântec trist de altădată. Seva mea e bolnavă și visez să-mi întind rădăcinile aproape putrede într-un sol acid și vâscos. Sunt un copac cu frunze depresive, care dezvoltă parkinson și tremură fără nicio adiere de vânt. Înfloresc toamna târziu și mă usuc la venirea primăverii. Sunt un copac din care, uneori, cad oase, dar sunt atât de supte de vlagă încât nu prea mai reușesc să momească nici câinii rătăciți, care latră câteodată la lună lipindu-și trupul de rădăcina mea. Din păcate, îi otrăvesc lent cu seva-mi toxică și de aceea în jurul meu solul a devenit un cimitir de câini care s-au atins de mine sperând să cadă un os consistent de sus, dinspre coroana mea.
Prin venele mele curge acid de cea mai bună calitate, disecați-mă, chimiști și veți rămâne uluiți! Nu dau oxigen, cum credeți, ci dimpotrivă, îl consum. Nimic nu crește pe-aproape de mine deși, din vreme-n vreme, plante acidofile își imaginează că pot... E prea mult acid și însuși Dumnezeu îmi sângerează uneori prin trup.
Îngerul Domnului vine zilnic și scrijelește pe trupul micuței plante -care încă pâlpâie și vibrează lângă rădăcinile-mi otrăvitoare- înspăimântătoarea poruncă: “Să nu-ți faci chip cioplit!”, iar scrisul lui o face să sângereze abundent. Se visează o azalee, dar i-am văzut rădăcinile. Nu e doar o biată plăntuță, cum au fost celelalte, m-am înșelat. E un copac aidoma mie. Toamna înmugurește și primăvara se usucă. Fără să vreau, aud în gând refrenul vechiului cântec:

“Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară?
Nu știe iarna să se îndure
De noi copacii făra pădure.”

Morfina zilelor ce vin e mult prea puțină.