Dacă ajungeți în Munții Apuseni, n-aveți voie să ratați Peștera Urșilor. Accesul e infinit mai ușor decât la orice alt obiectiv turistic. Mai exact, pe șoseaua dintre Ștei și Beiuș o iei la dreapta și mergi cu mașina pe un drum asfaltat până la gura Peșterii. Este ceva complet diferit de toate celelalte peșteri din țară. Dintr-o clădire modernă intri pe o ușă cu termopan și… pășești în peșteră. Un ghid te conduce pe o cărare lată de un metru din ciment, încadrată de balustrade. Nu există niciun risc pentru turiști, nici de accident dar nici de atingere nedorită a diverselor formațiuni.
Imediat ce intrăm ghidul ne prezintă un scurt istoric:
- Peștera a fost descoperită în 1975, când un artificier, în urma unei dinamitări, a produs un orificiu în tavanul peșterii. El este cel care a explorat primul peștera.
M-am luminat la față. Una dintre nedumeririle mele pleca de la faptul că nu auzisem până atunci de ea. Ori în 1975 eu terminasem demult școala și orele de geografie.
- Numele îi vine de la faptul că au fost descoperite scheletele a 141 urși care probabil au fost blocați înăuntru în urma unei surpări. Veți vedea o mulțime de formațiuni calcaroase, majoritatea fiind verticale, sub formă de stalagmite și stalactite. Dar nu numai verticale, pe măsură ce înaintăm pe traseu vă voi prezenta forme de-a dreptul ciudate – Moș Crăciun, racheta, ursul care încearcă să evadeze, lacul cu nuferi, sfatul bătrânilor și multe altele. De altfel nu vă împiedică nimeni să vă puneți imaginația la încercare și să vedeți multe alte forme.
După câteva minute Irinel îmi șoptește din spate:
- Nanule, cred că am o imaginație tare săracă. Eu nu văd decât penisuri.





Parcurgând traseul de aproape 500 m, mă preocupa o problemă: din ce motiv peștera se deosebea de toate celelalte pe care le văzusem pînă atunci – a Ialomicioarei, a Dâmbovicioarei, Scărișoara… O amenajare modernă, cu cărarea din ciment, cu reflectoare bine plasate care puneau în valoare formațiunile mai interesante, cu ghid atent și documentat. O amenajare similară nu mai văzusem decât în Croația, la rezervația naturala Plitvice. “Trebuie să fie un investitor la mijloc, venit în ultimii ani”. Spre sfârșitul turului mă apropii de ghid să-mi verific ipoteza.
- Când au fost amenajate toate astea și de către cine ?
- Imediat după ce a fost descoperită, între 1975 și 1980. Peștera arată acum exact ca în 1980.
- Păi atunci lămuriți-mi și mie misterul, cum s-a întâmplat că diferă de toate celelalte ?
Ghidul râde:
- Secretarul de partid pe județ din vremea aceea era pasionat de speologie. După revoluție cu greu s-au găsit fonduri ca să se mențină amenajările de atunci. E adevărat, clădirea de afară și termopanul de la intrare sunt mai noi.





Ieșim, trecem printre o mulțime de tarabe cu tot felul de mărunțișuri și ne petrecem o bucată de vreme într-un luminiș unde aveam parcate mașinile. Doamnele întind o pătură pentru copii, domnii scot de undeva o minge.
Găsesc o tufă de mure și încep să caut. Leni, care explorase deja împrejurimile, mă îndrumă binevoitoare:
- Vezi că undeva mai sus sunt tufe încărcate.
Avea dreptate, nu trebuia decât să te ferești un pic de ghimpi. M-am înfruptat cu lăcomie și i-am chemat și pe ceilalți, dar n-a vrut nimeni altcineva. “Ce ciudați !” mi-am zis și am mâncat mai departe, în ciuda strigătelor lui Cătălin “Hoții la mure !”.

După ce m-am săturat, m-am îndreptat către pătură. Leni, de pe partea cealaltă a drumului, mă strigă pe tonul ei autoritar:
- Dane, vino încoace !
- Vin îndată !
Nici nu puteam face altfel, mai ales după ce îmi vânduse pontul cu tufele de mure.
Îmi arată un râuleț cu o mică plajă pe mal.
- Nu vrei să-ți uzi puțin picioarele ? Îți aduc îndată un prosop.
Ba voiam. Leni îmi știa mania de a intra desculț în toate apele de munte, oricât ar fi fost de reci. Cu ani în urmă înotasem în Bucura, lac glaciar din Retezat.
În cazul ăsta nici nu era atât de rece. Așa că au venit pe rând cu toții, inclusiv copiii. Mai târziu am aflat că ne băgasem picioarele în apa Crăiesei.