Știi, odată am văzut întunericul cu ochii. O vreme bună n-am mai putut mângâia apusul, nici răsăritul. O vreme și mai bună n-am putut desluși verdele de roșu, ca și cum totul s-ar fi confundat intr-o diafană compunere de gri. Dar mi-a trecut, după ce m-am spălat pe față de mai multe ori cu aceeași apă, apa tăcerii. Altă dată mi se-ntâmplă s-aud povești, cu tot felul de sfinți, sau mai puțin sfinți, cu regi nebuni, obsedați de penurie, de alb, de priviri, sau chiar povești despre puncte si vid… Câteodată te surprind atât de mult poveștile astea încât stai și te-ntrebi de ce atâtea se condensează in cateva cuvinte și sunt puse pe tava ascultătorilor necuviincioși….și-așa mai toți le vor arunca frecându-și mâinile dupe ce-și vor fi curățat urechile. Oare rostul există in spatele rostului, sau totul se împarte in trepte si lungimi? Și dac-o fi așa, atunci încotro se-ndreaptă craii de la răsărit? Spre Nord? Spre Est? Sau poate și-au găsit culcuș între două gorgane,adăpostiți de priviri nedorite? Nu știu, și nici nu-mi doresc așa ceva. Oricum ar fi, pe mine alte lucruri ma apasă. Am uitat chiar și iscusințe banale, precum taina nodului, sau bucuria visului…ba mi-am pierdut chiar și cântecul in dosul unui frigider dărăpănat. M-ai putea ajuta? Știi tu oare ce se-ascunde în spatele tăcerii? Și dacă da, ai fi în stare sa grăiești?...
Dar totul se coboară, și se înalță-ncet…se urcă și dispare în falduri tot mai dese, cioplite parcă-n stofă, si totuși înecate in propriul legământ. Privește acolo-n zare, e vis ori e părere? Aș zice că-i mirare…dar mă opresc, căci geme, chiar i-am văzut frustrarea, și tare mă tem ca tot ce spune se-ntoarce precum aburul dintr-un perete în celălalt… Mă opresc, și-mi caut cântarea, prin pământ și-n zare...