sunt la picioarele turnului înclinat. dacă aș locui în pisa, aș avea impresia că dragostea este întotdeauna dreaptă, perpendiculară perfect pe suflet.

sfidez gravitația atunci când fac un exercițiu de anamneză și îi scriu celuilalt, cu litere de liniște, "îți dau, simplu, lumină, dragoste, adevăr".

sfidez gravitația și orice coordonate posibile, orice geometrie a inimii, atunci când plec fără să spun un cuvânt. atunci când mă purific de o durere de netrăit.

el nu știe. el rămâne într-o ignoranță oarbă, iar eu nu pot să îi spun cum m-a dezamăgit. aș dărâma orașe în cale decât să îi strig durerea. eu vorbesc doar pietrelor. el nu va ști, nu va înțelege niciodată cum a fost iubit, cum am ars suferința, cum am iertat.

mă voi întoarce într-o zi cu sufletul liber și îl voi cuprinde, ca și cum singura mea înclinare posibilă pe lumea asta blestemată ar fi el. singurul unghi din care privesc întreaga viațămoarte.

nu va auzi nici măcar rugăciunea care mi se rotește în inimă, noapte de noapte. voi rămâne turnul de piatră albă. nu mă voi prăbuși, sunt puternică. în dragostea asta, sunt mai puternică decât orice val de deznădejde, decât slăbiciunea, retragerea, neputința lui.

în dragostea asta se mistuie totul, se intersectează spații vitale, se cufundă pierderile, se nasc geometrii neomenești.

în dragostea asta mă înclin până la dumnezeu, și atât.