Se făcea din ce în ce mai târziu. Speranța cobora cărarea spre "așa a fost să fie".

Nimeni nu mă chemase pe numele mic, să-mi dăruiască Sentimentul că sunt Mare...și că pentru El există o casă.

Maria!...parcă m-a strigat în șoaptă o lacrimă.
Bucuria era dată la maximum unei ode.

Toamna nu-și tăiase încă frunzele, era seară de ora șapte, emoția s-a întors să vadă...contur de abur într-o voce caldă. Mi-a întins mâna într-un decor cu miros de alge curate și somn de pescăruși. Eu m-am ținut de un cuvânt dăruit când încă nu știam că această întâlnire se va naște spre a ne vorbi față în față.

Ia-mă de braț și spune-mi tu! Primii pași i-am făcut schimbându-i, să aibă același ritm...legănat în gând alb de nufăr.

Unde mergem? Te-am ascultat și-am zis: unde vrei tu, eu nu cunosc oricum locurile. Peste tot era acum presărat cu vis...

Ce mâncăm? Nu mi-e foame. În adevăr, eram lihnită, dar n-aș fi putut înghiți nici măcar o lacrimă. Votkă? Și o cafea...Mergea de minune cu cireșe de pământ. Þi-am dezbrăcat una, un gest reținut strâns, să ți-o așez eu pe buze. Am putut înghiți un nod. Cât aș fi vrut să vorbesc cu fata care ne servea, să vorbesc despre orice, până amânarea mi-aducea putin curaj să spun ceva mai inteligent. Se auzeau de undeva, prea tare, muzica și cuvintele lui Andrieș: «de câte ori vii, spui numai prostii»...O iluzie, dar așa mi-era...

Mi-ai întins o bucățică de hârtie, am schimbat pixurile și-ai poruncit : scrie ce-ți trece prin minte. Nu mai știu dacă mi-ai dat minute sau secunde, așa că am întins câteva cuvinte: aș vrea să scriu ce scrii tu,...mi-ai luat bucățica. Eu vroiam să adaug: când voi fi o lacrimă, dar aceste vorbe au rămas nescrise. Tu ai scris: (...). Te las pe tine să-ți aduci aminte, dar să-mi spui șoptit la ureche...Te ajut și-ți dăruiesc primele două cuvinte: ai rătăcit...

M-am ridicat și-am lipsit puțin. Atunci ai plâns, nu-i așa!? N-am plâns, erau lacrimile de pe linia vârstelor ce-o începusem eu, și tu îi dăduseși profil de Cleopatră. Atunci privirea ne-a destăinuit clipa. N-am plâns...

Când am ajuns în Piața, (altă)dată, statuia Poetului mi-a dăruit și el o lacrimă, sa fie. Þi-ai adus aminte perfect, ca dintr-un manuscris. Ascultam și îți sorbeam cuvintele lui:

"Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin."

...ca într-o sonată pentru violoncel și-o lacrimă, ia-mă în brațe, să simt adresa de acasă!