Un om devine amintire, palpabilul devine gând... Această trecere tulbură universul întreg și în acelasi timp îl lasă neclintit. Diminețile continua să vină optimiste, serile se aștern melancolice, ca și cum o roată se învârtește în ciuda obstacolelor pe care le întalnește în cale. Universul nu prea are nevoie de noi. Cu noi sau fără noi, soarele ar răsări și ar apune în continuare. De ce ne mai naștem atunci, dacă universul nici nu are nevoie de noi să meargă mai departe. Inconștient univers! Nu știe că fără noi nu ar exista, că are atâta nevoie de fiii noștri, de amintirile lor, de fiii fiilor noștri… Fără noi, trecătorii oameni, totul ar fi pierdut. Dar nici asta nu îl interesează pe Univers. Dacă ceva se pierde sau nu... Numai noi suntem martorii acestei realități și fără noi ea ar înceta să existe tot pentru noi. Dacă nimeni nu te observă, nu te percepe, este ca și cum nu ai exista. Pe Univers nu îl impresionează dacă îl admirăm sau nu o facem. Și totuși oamenii se nasc pentru a duce mai departe povestea lumii acesteia, pentru a lăsa amprentele lor care sunt peste tot, în viața și în sufletul celorlalți. Când pierzi o ființa dragă, te întrebi ce rost a avut totul, de ce a aparut și a dispărut apoi? Și descoperi că a avut un mare rol în viața ta, că tu ești cel care ești și datorită acelei ființe. Acel om mai trăiește prin tine într-un mod care nu te satisface, pentru că ne dorim ca el să trăiască pentru sine. Îl căutăm și nu vrem să concepem că nu mai există. Suntem siguri că spiritul lui bântuie printre noi. Nu putem admite că doar un moment a fost suficient ca existența să treaca în non-existență, chiar dacă știm că începem să murim din momentul în care ne naștem și moartea merge în paralel cu viața, fără să o vedem. Că viața și moartea nu sunt diferite cum este iarna diferită de primăvară, iarna nefiind niciodata începutul primăverii. Remarcăm numai acea clipă de trecere și ne șochează. Descoperim că suntem atât de vulnerabili și că rămân doar romanele vieților noastre, scrise sau nescrise. Fiecare epopee personală reperezintă o pierdere. Împărați și cerșetori cu emoții, lacrimi, zâmbete, durere, orgolii... Este o luptă permanentă ce pare că deși a avut uneori victorii, în final s-a dovedit inutilă. Un război care nu este păcat că a fost pierdut, ci că s-a ținut. Universul a vrut să se întâmple așa. Cine i se poate opune? Și de ce? Lui nu-i pasă dacă ne opunem sau nu. Universului nu-i pasă dacă găsim un sens pentru el sau pentru noi. El înflorește dimineața și se transformă seara într-un boboc de nufăr. Nu își propune nimic, având un destin întâmplător și sincer, fidel neprevăzutului, transformărilor, vieții, dar și morții.
Nouă nu ne mai rămâne decât speranța că la ceruri vom câștiga ceva din paradisul pierdut demult, unde vom intra pe o poarta de lumină, ca atunci când ne-am născut dintr-o mama, muritoare și ea.

2005