Gândesc contradictoriu, o parte vis, o parte iarnă, o parte primăvară; este un gând de mercur care mereu dă târcoale visului, este o ploaie care mereu se vrea topită de cer; să îmi înfrâng tot ce simt aș vrea, să mă dezgolesc până la ultima celulă, într-un labirint de idei să fiu ateu și tot acolo să mă spovedesc de păcatele dragostei.

Sunt zile cănd iubesc, sunt zile când urăsc și aș vrea ca fiecare om să îmbrace o haină de foc și să simtă o parte din Iad. Iar peste senzații și mai mult aș plana ca un zid de nefericire sau de iubire, totuna.

Însă iubesc și vreau eternitate. Vreau să mă ghemuiesc pentru a doua oară în pântecul timpului și să respir o viață nouă, vreau să smulg fiecare gând din mine și să nu mai fiu eu iar atunci, într-o ultimă clipă să simt că încă iubesc. Ce Dumnezeu aș fi! Ce etern m-aș schimba din lutul nefericit.

Păcat că nu fumez. Ar fi fost groaznic. Aș fi fost o persoană astmatică și uitată în sanatorii. Însă nu fumez. Am obisnuința sa las gândurile să mă ruginească, să analizez fiecare umbră în căutarea luminii și să simt că doare. Durerea poate fi de mai multe feluri: de plumb topit – care atârnă greu în oase, de metal ruginit – care sapă gânduri reci și adânci în conștiința, de os străin – care face orice (de)mers greu și oscilant, de sticlă tulbure – care aruncă în fața ochilor stihiile păcatelor umanității.

Vreau aer, să respir, să iubesc, să reînviu în ceea ce am iubit dintâi în lume…dintre oameni aș vrea să caut îngerul, cu el aș vrea aș găsesc patima și nepatima, iubirea și ura mai ales de timp și de zeii, care au obiceiul să fie mai mici cu mult decat oamenii.

Exista un timp, precum există un subterfugiu al ființei. Mii de zvâcniri duse cu patima sângelui departe în conștiința, mii de străfulgerări orbind peșteri necunoscute… rămân din toate un stol de gânduri alungând cenușa peste ceruri ingenue.