rătăcesc o vreme în piazza navona. acolo un pictor mi-a furat chipul.

singura distanță pe care o parcurg este între mine-cea-fără-ochi și ultima noapte de dragoste. el nu știe că am plecat, el nu știe că am sosit undeva. mi-am lăsat mâinile să tacă, în numele pierderii.

ar fi trebuit să spun ceva înainte de a mă desprinde. să las o amprentă, un parfum, orice. măcar acele cuvinte care să cheme sau acele cuvinte care să dezrădăcineze regretul.

dar eu m-am adunat toată în mine. am strâns dragostea, am împachetat-o, am închis ușile, am pășit dincolo. am luat marginile lumii și le-am ascuns în ochi.

între mine și el doar puncte de suspensie. și, în piatră cioplită, durerea. tăcută. nescrisă. nemanifestată. precum moartea din inimă.

nu știam încotro merg. credeam că Dumnezeu dispăruse de mult. îi vorbeam despre marea dragoste și el îmi scutura umerii, mă fixa printre trecătorii invizibili. îmi amintea că exist când eu nu doream decât să plec din orice lume vie.

Dumnezeule, Tu mi-ai lăsat drumurile încrustate în palme, mi-ai scobit un loc în care să aștern bărbatul, să își spele chipul în fiecare dimineață, când eu nu îi sunt.

nu mai văd decât dragoste, iar dragostea e tot mai departe. un pământ al nimănui spre care merg mereu în pelerinaj, fără odihnă.

el nu a știut să mă păstreze. el nu a știut dacă îi sunt. el a lăsat toate orașele în drum, să mă iubească în locul lui. el mă pierduse.

în piazza navona un pictor mi-a spus că port pe chip dragoste în loc de ochi. și am tăcut, neștiind încotro să privesc.