Omul de litere Dumitru Pricop a fost condus azi pe ultimul drum de catre familia indurerata, prieteni, fosti elevi si oameni care nu l-au cunoscut personal, ci doar i-au citit versurile. La Biserica Sapunari s-au strans pentru a-si aduce un ultim omagiu atat oficialitati ale judetului, cat si oameni simpli, care i-au fost alaturi de-a lungul anilor petrecuti printre condeie si versuri profetice. Dumitru Pricop s-a nascut in comuna Negrilesti acum 64 de ani, si desi se mutase la oras, ducea dorul muntilor si apelor, pe care le-a tot cantat in versuri. Apropiatii, in mare parte oameni de cultura si scriitori de valoare, spuneau ca „nea Mitica” era un rebel incurabil, un luptator impotriva minciunii si inselaciunii morale, motiv pentru care a fost hulit, injurat si batjocorit de multe ori. A urcat la ceruri alaturi de Nichita Stanescu si alti scriitori care au pus pe coala de alba de hartie versuri nemuritoare, dar la acest inceput de drum nu a fost singur. I-a avut alaturi pe prietenii cu care a gustat din pocalul insangerat al poeziei si care l-au plans pe cel ce a fost Mitica Pricop omul, pentru ca Mitica Pricop poetul va ramane intru vesnicie si va dainui prin zecile de carti scrise in perioade mai bune sau mai proaste din viata lui. Printre cei care s-au prezentat la slujba de pomenire s-a numarat si primarul municipiului Focsani, Decebal Bacinschi, omul de afaceri Nicu Mazere si Eduard Lambrino de la Partidul National Liberal (PNL). Slujba a fost sustinuta de un sobor format din zece preoti, care desi cu ochii in lacrimi au gasit puterea sa spuna cateva cuvinte despre personalitatea lui Dumitru Pricop. De asemenea, primul care a avut curajul sa vorbeasca in metafore despre viata poetului vrancean de talie nationala a fost scriitorul Gheorghe Istrate. Legatura dintre cei doi prieteni a fost foarte stransa, inca dinainte ca „mesagerul luminii lui Dumnezeu” sa ii boteze fiul, pe Alexandru. Apoi au urmat discursurile pline de admiratie ale lui Paraschiv Siru Usturoi si a profesorului Gheorghe Zaharia. Cei apropiati lui isi aduc aminte ca in clipele de cumpana, poetul isi dorea ca atunci cand va pune piciorul in Lumea Vesnica sa nu fie plans, iar amintirea lui sa ramana cea a unui om cu chef de viata si „innamorat” de slovele bine alese. Obisnuia sa isi necajeasca strengar sotia spunandu-i ca are o amanta, dar o impaca repede si razand ii spunea ca amanta lui se numeste „Poezia”. La capataiul sicriului care ii va fi si coala alba de hartie si condei, o parte dintre scriitorii prezenti i-au dedicat requiem-uri menite sa ii faca plecarea in lumea umbrelor mai usoara. Si-a asteptat in tacere mireasa neagra si toate simtirile ferecate in trupul bolnav le-a asternut pe hartia goala, dandu-i viata: „Timpul supune-n trepte granitul si-l asaza/ Rug amplu spre Icari ramasi în cer statui/ Ma rog pios la templul deschis doar la amiaza/ Si-ntelegând sederea cu alte aripi sui/ Dar pasii mei de nunta ma cer la alta nunta/ Si trebuie sa caut prin fluierul de os/ O dimineata alba în alta galaxie/ Ca, sarutându-mi umbra, sa pot pieri frumos...”