... „nu se poate”, spune (scrie) ea,
fără să realizeze
cuvintele care se pot întoarce împotrivă-i,
ca o îmbrățișare dureroasă
de mugur pocnind în primăvară...

... și tocmai primăvara aceasta
își pierde albastrul
cu fiecare strop scăpat în sentiment...

... „posesie” spune (scrie) ea
neștiind că nici noi nu ne aparținem
nouă înșine
neștiind cât dor zace în fiecare vocală...

... neîncredere e ceea ce simte ea
ca un siaj pe aripi de vânt
culminând în cuvânt
cu vânt în cuvânt...

... și cauza lui devine și cauza ei
pentru că ea, luptându-se cu fumul din zmei
își întreaba lumina
tot din sufletul ei –
din sufletul ei...

... „în lumea ei”, spune (scrie) ea
există doar ea
uitând de tangențe
de ipotenuze
și de alte artificii fixe ce-i susțin pasul...

... alte artificii pe care, spune ea
nu le simte în pași,
nu le simte nici măcar în rest
dar le vorbește (scrie) nerealizând
cât de mult le există...

... iar el
el o doar citește
la nesfârșit
ca un etern îndrăgostit
permanent orbit...

... femeie
mi-ai orbit durerea!
ia-ți zborul în brațe și aruncă-mi și mie o pană,
numai una,
pentru început
să pot să te ajung în zborul spre absolut...

... să pot să te palpez printre zbateri planate,
dintre raze aruncate...

... „esti în mine”, spune (scrie) ea
și crede ce spune (scrie),
iar el
o doar simte cu frenezie...

... femeie,
aleargă-mi globulele sălbatice pe câmpiile noncolorate
și franjurate de singurătate...

... și ea nu mai spune (scrie) nimic
doar înghite aerul pe care
din nu știu ce motiv
uită să-l mai respire
sau să-l doar mire...

... iar el își pune punctele de suspensie în privire
și-i spune (scrie) la rându-i:
îmblânzește-mă, femeie...!