De când mă știu,
Am o cutie.
ÃŽn ea mi-am ordonat:
Amintirile, visele și speranțele.
ÃŽn ultimul timp,
Constat că ceva se întâmplă cu aceasta.
Amintirile au început să dispară,
Visele s-au decolorat,
Au devenit: alb-negru,
Iar speranțele, deși au fost bine ambalate,
S-au spart.
Mai încerc din când în când,
Să reconstitui câte una,
Dar când ajung să pun ultimul ciob,
Totul se transformă în nisip.
Ce mă îngrijorează,
Este degradarea cutii,
A cărei conținut am vrut să-l las moștenire.
Am bănuieli că unele speranțe,
Mi-au fost luate de copii.
La vise sunt sigur că nu au umblat.
Le au pe ale lor mult mai frumoase.
Mă tot bate gândul,
(Căt mai este întreagă)
Să-i fac o fotofgrafie.
Să rămână o ultimă
Amintire.