E o cameră cu doi pereți și jumătate, suspendată deasupra apei pe care spectatorii trec înot. Din off cineva fluieră o melodie cunoscută la vremea aceea. Pereții sunt arși, petece de tapet și citate din Aristotel – “darul imitației fiind prin urmare în firea fiecăruia, și la fel și darul armoniei și al ritmului (citatul se pterge pe alocuri) cei dintru început înzestrați pentru așa ceva, desăvârșindu-și puțin câte puțin improvizațiile, au dat naștere poeziei.”
Au anunțat la meteo că va ploua cald, ca atunci când noi nu știam unul de altul, că așa eram – iar eu spuneam “nu vreau să plec” (cuvintele se interpun pe imagine ca în filmele mute) “nu mă alunga, e ceea ce n-aș înțelege niciodată, ceea ce nu m-aș mai întoarce, ceea ce nu-s”. În cameră cerul este la doi metri depărtare sunt agățate sau împrăștiate pe jos fragmente de corp din plastic. Lângă cameră se proiectează orizontal filmul cu o femeie și un bărbat foarte frumoși care se dezbracă surâzând – “vino cu mine, căci nu e timp al nostru”.
Soarele răsare la marginea drumului. Copii înoată cu privirile ridicate spre scenă.

Mr. I (bătrân, într-o cămașă albă, subțire, venit din călătoria în ținuturi deșertice. Necăsătorit, fără profesie, îi plac diminețile, iar la vârsta de 10 ani și-a clădit o casă a lui cu servitoare și câine cafeniu-european): Nu vom vorbi azi despre Dumnezeu.
O fată pe care abia o cunoaștem (lângă dânsa stă o altă fată blondă care o mângâie pe creștet, o piaptănă, o încalță cu pantofi roșii cu tocuri foarte înalte, o mai sărută și-i fragmentează gândurile): Nici despre cum va răsări soarele…
Tânărul (ascunde ceva la spate. A ratat armata, e băiat deștept, are privirea deschisă și nu mai crede în vise de când s-a născut): Dar dacă nu vom vorbi despre temele noastre preferate, atunci ce vom face?

(“stai cu mine în noaptea asta, respiră pe oasele mele cele mai mici și oricât de simplu ar fi, mi-e frică pe întuneric, dacă nu rămâi”)

Tânărul din orașul străin (poartă un costum foarte elegant, are degetele pline de inele, a iubit prea mult cu o săptămână în urmă, fumează narghilea și știe să cânte la cithara): Să mă prezint. Ei sunt împreună aici de zece ani. Eu am venit ieri. (tânărul îi dă pe ascuns obiectul său. Cel din orașul străin se luminează, adoarme fericit)
O fată pe care abia o cunoaștem (prietena o rujează puternic): …nu vom vorbi, azi. (pierdută): despre nimic.
Mr. I: Ar fi o variantă, dar cei de jos vor fi supărați și vor depune plângeri, că asistă la specatacole în care nu se întâmplă nimic și în care nici nu se vorbește.
(Se apleacă spre tânărul din orașul străin și-i strecoară mâna sub cap, scoate obiectul, se încruntă puțin, se întoarce cu spatele și-l mângâie cu o plăcere neînchipuită. O doamnă care înoată izbucnește într-un râs destrăbălat. Fluieratul acoperă pentru un moment atmosfera. Femeia și bărbatul se miră de frumusețea lor prerafaelită, în vreme ce ea scoate un cuțit din păr.)
O fată pe care abia o cunoaștem: A spus cineva ceva? (apare o portocală, prietena ei o desface și-o mănâncă împreună)
Tânărul (mai senin decât la început): Nu. Doar stăinul ăsta care a adormit. Cred că acum are vise liniștite. E așa de opalin că-mi vine să iau cithara să-i cânt.
Mr. I (uimit, apropiindu-se de cele două prietene, răsucindu-și mâna pe tibia fetei pe care abia o cunoaștem): Dar mi-ai spus că nu știi să cânți în nici un fel. (fata surâde fericită și se rostogolește de plăcere prin fragnetele din plastic.)

(“astfel făceam copii prin telefon, tu trimiteai o materie vâscoasă, previzibilă, eu așteptam ceva despre care nu mai recunoșteam, veneau niște larve apoi, un vultur zbura aplecat, nășteam și-un cor zornăia tamburine în jurul meu, pe cealaltă fereastră e femeie-menestrel privea fără viață. Tu te jucai de-a tatăl, hey, babe, take a walk in the wild side, îți plăceau ochii ăia mici și gurița purpurie, hey, joe, ai mai aflat ceva despre soarele ăla? Cineva scuipa și erau niște morți sub pământ, atât de perfecți, că nu puteau muri. Oare voi putea vreodată să fac un copil?!”)

(Femeia îndreaptă cuțitul către bărbatul frumos. Imaginea se fragmentează. El se îndreaptă mult spre armă.)
Fata pe care abia o cunoaștem (clădește un castel din mâini și picioare de plastic): Trebuie să facem ceva! Eu nu mai suport tăcerea asta.

(Pe apă trece o platformă cu muzicanți. Toți fliueră polifonic. Unii înotători se agață cu mâinile de barcă. Publicul e mereu condamnat – “și-mi dau seama că sunt așa de fericită că mi-ai apărut, de asta scriu pe trotuare despre tine și n-aș mai putea respira la suprafață dacă.”)

(prietena fetei pe care abia o cunoaștem, după ce s-a chinuit să obțină de la Mr. I obiectul, linge în văzul tuturor pistolul)
Mr. I: Bine, să facem ceva, dar cum? De zece ani ne străduim.
Tânărul: De zece ani (cu regret evident): Am îmbătrânit așa de mult, și nici măcar ăsta (se uită cu milă spre tânărul din orașul străin) nu ne ajută la nimic.
Fata pe care abia o cunoaștem (își distruge singură construcția): Măcar să-l prădăm. Să-i luăm narghileau sau măcar hainele.
Tânărul (lăcrimând în tăcere pentru jucăria pe care ea tocmai a dărâmat-o): Nu cred că ne-ar folosi la ceva. El n-a venit decât să se odihnească. S-ar putea să plece peste o oră.
Mr. I: Eu zic să tragem la sorți. Dacă va cădea că trebuie să facem ceva, bine, dacă nu…
Tânărul: O să ne aruncăm și-o să rămână ăsta singur.
Mr. I (surâde răutăcios): Și ce-o să ne mai distrăm atunci!
(apare o școlăriță. Vor paria pe dânsa. Încep să-i taie hainele. Apoi o descompun în cuburi. Apoi cad toți în genunchi în pulberea ei. Tânărul din orașul străin se trezește, pipăie pereții, o ia pe fata pe care abia o cunoaștem o așează ca pe oglindă, iși aranjează părul și hainele privindu-se în prietena ei. Se aruncă, trece prin imaginea orizontală cu femeia frumoasă care-l privește ca pentru prima oară pe bărbat, cuțitul aproape că-i străpunge pieptul atenian).
Fata pe care abia o cunoaștem (către prietena ei): Dă-mi-l! Vreau să termin mai repede!
Tânărul: Mie încă mi-e frică, de zece ani tot mi-e, dar și eu vreau să!
Mr. I: A!
Fata pe care abia o cunoaștem: No, no, no!
Tânărul: A! A! aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa a
Mr. I: Să-l omorâm pe regizor!

Regizorul stă în centrul camerei. N-a știut niciodată să închipuie povestea lor. Nu încearcă să fugă, să se pitească după el însuși. Uneori încerca să șteargă de pe pereți, să mai dea o dată foc la cei doi pereți și jumătate, dar atunci observa că cerul e încă departe și rămânea perfect echibilbrat în mijloc. Toți se apropie de el. Prietena ei se uită prin cătarea pistolului. Cineva fluieră tare. Unii cad, un praf din școlărițe se desprinde în nori și plutește o vreme disparat. Gloanțele sunt adevăte, pistolul la fel, împușcătura și ea. Regizorii nu știu să parieze.

(copii alienați continuă să înoate, un apus galben stricat. Știi că peștii nu pot zbura?)