văd și tac. mă las frumos deoparte. nimeni nu își dă seama.

așa cum nu mă pricep la pierderi, nu mă pricep nici la aruncat oameni. și, fiindcă nu am de ales, mă arunc pe mine, dacă simt cea mai fină urmă de retragere în celălalt. dacă simt că mă dizolvă între palme, preferând să dispar. chiar și într-un gol de secundă. e ca atunci când arunci firimiturile de plută dintr-o sticlă de bordeaux, să poți bea vinul limpede.

eu nu pot să fiu ruptă. nu pot îndura absurdul. eu trăiesc dragostea și atât. dacă nu se mai poate, îmi aștern încet tălpile pe drumul meu, foarte încet. pășesc fără mine, o vreme. pășesc în urmă, pe linia pre-simțirilor.

întâi îl rog să mă păstreze cu grijă. deși bineștiu că aceasta nu va fi să fie. momentul în care ajung să rog dă-mi un semn este primul moment al pierderii. este exact spațierea imposibilului. finalul care se insinuează pe neștiute.

când inima trece prin colaps, este al doilea moment al pierderii. și spun discret păstrează-mi cu grijă inima. inutil. fiindcă deja celălalt nu mă mai are esențial în inima lui, ci doar vag, banal. așa cum se trăiește pământesc.

a treia alunecare în gol este o maladie a spiritului. uneori, vidul. și abia îndrăznesc să mai las eu un semn. fiindcă știu deja că sunt doar un abur, un viitor-în-trecut, dincolo de orice sens. neviața și nemoartea își vorbesc atunci prin vocile noastre. și nu le pot opri, nu pot decât să mă înalț din toate și să adun firele rupte de lumină, să țes încontinuu spiritul sfâșiat.

nu rog să fiu ținută minte. niciodată.


24 iunie, bucurești