Stăteam acolo. Pur și simplu. Nu fiindcă aveam vreo durere, vreo melancolie, nu fiindcă aș fi vrut să mă gândesc la ceva anume. Nu vroiam să fiu singură.
Dar eram acolo. Singură. Și mă gândeam la ceva general sau poate la nimic, n-aș fi putut face diferența. Mă gândeam cum de pot să stau încălțată pe plajă. Îmi părea un gest atât de stupid, de nefiresc, încât am simțit impulsul incontrolabil sa-mi dau jos ghetele și să le arunc cât mai departe fiindcă au pe talpa lor nisipul care ar fi trebuit să fie pe tălpile mele. Și-atunci m-a pișcat pentru prima dată atingerea de gheață a vântului sărat și umed, a firicelelor ce-mi zgâriau pielița fină dintre degetele de la picioare, a sentimentului crud că este totuși prima oară. Și totuși drumul spre apă mi-a părut la fel de lung, scoicile m-au zgâriat ca și acum o mie de ori, apa verde m-a îmbrățișat la fel de limpede. Un val alb și tare m-a lovit și am căzut, înfigându-mi mâinile în algele încurcate în nisip umed. Nu-mi mai simțeam nici picioarele (care probabil înghețaseră de mult, dar nu mă gândisem eu la ele) și nici mintea.
Nu știu cât am stat acolo. Nu știu când a început să plouă. Nu știu câte valuri mi-au spălat fața și mi-au încurcat părul. N-am simțit nici măcar întunericul. Era un fel de fericire dulce în fața acelei nepăsări, în fața morții fizice, a suferinței sângelui. Dacă aș mai fi fost în stare să simt și să gândesc atunci ar fi fost cu siguranță cea mai înălțătoare experiență a vieții mele. Ar fi fost poate revelația spirituală de care credeam că am nevoie. Dar nu mai eram capabilă să percep nimic, nici din afara și nici dinăuntrul meu.
Stăteam acolo și la un moment dat n-am mai stat. M-am ridicat, m-am scuturat de mare, mi-am stors-o din haine, mi-am găsit ghetele și am plecat acasă. Am avut febră o săptămână. Atât.
Nici o urmă. Nici un gând. Nici o scară urcată în viață. O zi; câteva ore petrecute altfel. Și atât. Nici un sentiment străin sau nou nu mi-a atins conștiința. Și nu-mi pare nici măcar rău. De altfel, nu așteptam nimic.
Toate trec prin sau peste noi. Mă întreb dacă până la urmă lasă vreun semn, vreo dovadă a existenței lor, sau mișcă în vreun fel existența noastră. Dar lucrurile astea oricum nu contează. Trebuie să fac atâtea lucruri…dar oare chiar trebuie să fac ceva?...