Astazi, cand am coborat sa iau paine, iar m-am întalnit cu omuletul acela caraghios care mi-a spus ca suntem la fel, eu si el, si ca dupa o gandire si mai matura decat data trecuta si înca si mai mult curaj, s-a gandit ca ar trebui sa ne întalnim sa discutam. L-am masurat întai din cap pana în picioare ca sa simta dispretul meu – de fapt îmi era total indiferent – apoi l-am privit în ochi si l-am refuzat politicos, dar categoric. El ori nu a înteles refuzul meu voalat sau a considerat ca ar putea sa mai forteze putin nota, si a insistat pe motiv ca îmi va parea rau; i-am întors spatele. Era unul din barbatii aceia stersi, cu ochelari si pulovere de lana pe deasupra camasilor încheiate pana la gat, cu ochelari demodati, posesorii unui chip ce pare sa tradeze pasiunea pentru colectionarea timbrelor postale si poate fi usor confundat cu un functionar neînsemnat la banca. E mic de statura, cu un trup slab lipsit de orice semn ce ar putea trada o apartenenta la un sex sau altul si nu îsi tradeaza varsta – chipul e uimitor de neted, ca de ceara în lumina alba a zilei, doar ochii îl dau de gol, dar probabil ca si acestia mint. La o analiza mai atenta m-as acuza de snobism, dar am renuntat de mult la cultivarea unei constiinte curate – altfel probabil nu as mai dormi noptile, iar apoi m-am învatat cu egoismul meu feroce si nu ma mai sinchisesc de suferintele altora.

Geamurile de la parter sunt larg deschise – zi de curatenie. Vecina de dedesubt are sanii lasati, haine tipatoare si vinde dragoste ieftina cu iz de colonie proasta în doua din cele trei camere ale apartamentului sau. M-am obisnuit cu perindarea nesfarsita a acelor amanti de ocazie cu fete de infractori marunti, si totusi uneori se isca întrebari privitoare la femeia aceea marunta cu intelectul celor patru clase primare; nu-i poti însa nega o anumita frumusete nepretentioasa, accentuata însa de numeroase cosmetice ieftine; oare cum trebuie sa gandeasca o astfel de femeie în al carui pat si trup trec siruri nesfarite de barbati, redusi la o reprezentare simplista – bucati de carne urat mirositoare si excitate? Nu pot nici în ruptul capului sa admit ca o femeie, oricat ar fi ea de redusa ca intelect, e capabila sa devina o bruta la fel de insensibila ca un barbat – oricum, o femeie fiind structural diferita de un barbat nu ar trebui sa accepte ca moneda de schimb trupul sau. Nu as vrea totusi sa fac pe lupul moralist.

În seara asta am o invitatie la cina la o femeie oarecare întalnita la o sedinta oarecare. Blocul ei se afla într-un cartier rau famat, e murdar si miroase a gunoi; apartamentul ei e mic, întunecos si miroase a clocit. Îi ofer un buchet de frezii galbene si parfumate – sper sa le aseze undeva în apropierea mea. Se înfatiseaza la o întalnire într-un capot de molton cadrilat rarit în coate; îsi tarsaie papucii verzi de plastic pe linoleumul holului, balansandu-si soldurile pline, într-o încercare nereusita de a dobandi un oarecare farmec ieftin si artificial ( fara îndoiala ca în sinea sa se considera atragatoare, daca nu chiar cuceritoare ).

E o femeie mica, bondoaca, cu ten ridat si unsuros, cu par scurt carliontat artificial si ras strident – atunci cand rade cu pofta, fata i se înroseste, obrajii plini i se încretesc porcin, lasand sa se zareasca cateva masele placate cu aur în fundul gurii. O urmez îndeaproape si din urma ei culeg mirosul de transpiratie acra al axilelor ei.

Femeia de langa mine e vulgara si murdara, îmi serveste mancare gatita cu multa untura si îmi pipaie piciorul pe sub masa; semiobscuritatea camerei încearca sa ascunda mobila veche si desperecheata si canapelele cu plusul rosu ros. Într-o biblioteca mica disting cateva romane siropoase, din acelea care se vand cu mari reduceri – zece pentru pretul uneia, probabil. Actul se consuma repede, în cearceafuri mototolite ce pastreaza mirosul trupurilor altor zeci de barbati. Trupul ei e fierbinte si lipicios, si în întuneric îmi cauta gura – vrea desigur sa fie sarutata.

Cand plec, îi las pe noptiera prafuita niste bani – nu multi, nu putini; se preface ca nu-i acepta, dorind probabil sa insist galant, în schimb ma îmbrac pe întuneric si plec în graba, ca un criminal vulgar parasind locul abominabilei crime si simt ca astfel ma alatur zecilor de alte trupuri ce s-au perindat în frictiune în trupul acestei femei.

Afara e un soare amagitor – vestitor al unei pseudo – primaveri si bancile parcurilor s-au umplut cu îndragostiti tineri ce-si traiesc vietile însorite unul de celalalt cu intensitatea zambilelor de gradina; inima se strange ca o gheara zvacnind dur si rece în piptul ca un clopot de gheata. Nemultumita ?

***


Am ajuns acasa si mi-am facut o cana de ciocolata fierbinte. M-am ghemuit în fotoliu pe întuneric si am pus Portishead. Mi-a batut în usa sfioasa si i-am deschis încet, ca sa n-o sperii. Am banuit ca pornise pe drum ca o pasare calatoare, batand la toate usile cunoscutilor, în speranta ca una va avea mila de bietul ei suflet tumefiat si se va deschide. Am invitat-o sa stea jos si s-a asezat pe covor, la picioarele mele. Nu stia cum sa înceapa, caci nu-i placeau conversatiile banale despre ce a facut în ultimele zile, nici macar ca un început. Mi-a spus ca a durut-o tacerea mea, ceea ce stiam ca e adeverat – pentru mine era transparenta ca un ciucure de cristal. Poate ca o schimbase putin cruzimea mea ambitioasa de a o evita – îmi gresise si decisesem sa o pedepsesc prin tacere, pentru ea mai dureroasa decat orice injuriu. Se simtea straina în casa mea. Nu cred ca avea ceva de zis cu adevarat, venise doar pentru companie. Îmi era dor de intimitatea castã dintre noi, ca o oglindã cu douã fete, douã jumãtãti ale unui mãr amar. I-am spus de Sebi, de delicioasa convietuire cu un animal frumos cu trup tãnãr si perfect, desi stiam cã o sã se simtã exclusã. Se obisnuise, ca un animal supus si discret cu propria-i suferintã, cu toanele mele mele sentimentale, si o acceptã si pe aceasta, ca fiind o necesitate strict biologicã, cum ar fi si bãutul sau mãncatul.

Acum nu suntem decãt noi douã în întunericul camerei fãrã sã simtim nevoia de a vorbi si tigãrile sunt pe terminate; îi comunic acest lucru ca pe o informatie banalã ce si este de altfel, iar ea spune cã trebuie sã plece. Dintr-o datã, îmi renaste dorinta de a o opri încã putin, pentru a observa din nou efectele cruzimii mele asupra sufletului ei – ca atunci cãnd ai fi fãcut o disectie pe o pasãre, dar totusi în trupul mutilat si rãstignit cu ace se mai produc încã reactii chimice ciudate, posibil chiar necunoscute.

Îmi cer scuze mai mult de formã, ca sã o împac, lucru pe care ea se face cã nu-l stie, si o rog sã mai rãmãnã; se simte putin flatatã si se gãndeste cã ar fi frumos sã mã refuze la început, doar ca sã mã chinuie ti ea un pic. Îngãduitoare, mã las torturatã de gherutele ei inofensive, dar constat cã am devenit extrem de reticentã la îndeplinirea nevoilor si plãcerilor altora. I-am propus sã jucãm un joc, cel al întrebãrilor si rãspunsurilor sincere, dar am realizat cã cã e inutil – o cunosc atãt de bine, încãt ar fi ca si cum as conversa cu mine însumi în varianta mai putin complicatã si mai casnicã.

Aprind o lumãnare si încep sã-i citesc din Dictionarul de Psihiatrie, lectura mea preferatã.

“ Egomorfism – tendinta de a atribui altei persoane, în încercarea de a o analiza, întelege sau ghida, propriile dorinte, nevoi, motive sau modalitãti de reactie. De aceastã tendintã sunt în aproape în egalã mãsurã responsabile mecanismele de identificare ti protectie.”

“ Egotism – termen creat de Stendhal pentru a desemna analiza introspectivã a propriei persoane, autocunoasterea fiind o modalitate privilegiatã de acces la sentimente si trãiri subtile, de mare rafinament, care îmbogãtesc Eul, dãnd savoare vietii sufletesti. Într-o aceptiune voit descriptivã, neutrã sub aspect valoric, psihologia si filozofia contemporanã definesc egotismul drept atitudine de autocunoastere vizãnd autoperfectionarea moralã.”

Mã ascultã zãmbind cu o expresie tãmpã pe fatã, privind în gol spre freziile din vazã. Mi-am dat seama cã se plictiseste – se întãmplã destul de des cãnd nici unul din cei doi conlocutori nu depune efortul minim de a sparge gheata. Brusc, se întoarce spre mine si îmi sãrutã mãna, cu o afectiune desuetã pe care totusi o accept ca parte a relatiei noastre bipolare. Mai pragmaticã, o întreb dacã nu vrea un ceai – dã din cap.

Pe masa din hol se odihneste un trandafir galben, încã plin de rouã – mi-l adusese de dimineaþã un vecin care locuieste chiar deasupra mea; era unul din trandafirii aceia sãnãtosi de grãdinã, cu un parfum izbitor, cu petale cãrnoase si tulpini robuste. Sincer nu-mi plac trandafirii galbeni, îi prefer pe cei stracojii, catifelati, de culoarea sãngelui închegat, cu parfum plin si petale al cãror suc pãteazã buzele. I-l ofer si luãndu-l din mãna mea se înteapã; pe degetul ei alb a apãrut o broboanã gelatinosã de sãnge. Îngenunchez si îi iau buricul degetului între buze, sugãnd sãngele amãrui; ea geme usor, cu pleoapele întredeschise si se retrage, pe motiv cã o doare – zãmbesc cu coltul gurii si îi dau drumul, privind-o în ochi.

Îmi pãrea într-un fel rãu de complicitatea noastrã tãcutã – unii ar putea-o considera anormalã – dar în fond îmtre noi si lume se aflã peretii aceia zugrãviti scump pe care desi îi dispretuiesc uneori, îi accept mai mult ca pe o confirmare a situatiei sociale.

În copilarie eram înca putin rebela si visam la frumusetile lumii, voiam sa fug de acasa si sa duc o viata boema într-o dulce desfatare erotica cu un tanar pictor, în casa lui de la tara; dupa ce l-am avut însa, si am avut ocazia sa-l observ în deplinatatea desfasursrilor sale masculine am hotarat sa-mi îndrept afectiunea spre un prieten al tatei, foarte bine cladit pentru 40 de ani. În cele din urma, am luat în sinea mea hotarirea ca sufletul acela rasfatat era prea pretios sa-l irosesc în aventuri de cateva luni cu tot felul de tineri aratosi – am optat astfel pentru idealism: sa nu conteze aspectul fizic – un suflet destul de ranit înca din copilarie, un mecanism de aparare destul de exclusivist si o inteligenta geniala ar fi fost mai mult decat de ajuns; putea sa fie diform, cu capul mereu plecat de ganduri negre, cu fata ca de ceara si ochii morti, cu membre garbovite de la 20 de ani. Si am gasit un astfel de om, un vis ce se nascuse doar pentru a umple cealalta jumatate a vietii mele, lucru ce-l stiusem aproape imediat ce-l vazusem; iar cand în sfarsit l-am avut dupa trei ani de agonie într-o nesiguranta sfasietoare, a fost ca si cand ai gusta dupa multi ani dintr-un vin mult dorit, asezat într-o sticla aurita, într-o cutie de catifea pe un piedestal deasupra capului, vin pe care ti l-ai imaginat în mii de moduri dulci.

M-au izbit ranile lui adanci, neîntrevazute macar, despre care nu putuse sa vorbeasca nimanui din teama.

“ Din teama de ce? ” l-am întrebat atunci, si parca îi vad si acum chipul lucind de o lumina interioara ridicandu-se spre mine, privindu-ma adanc în ochi; nu mi-a raspuns, doar a zambit, dar sunt lucruri care nu ar avea farmec total clarificate.

Nici acum ? … ma întrerupse ea din visare.
Poftim?
Nici acum nu i-ai dat fotografiile jos de pe pereti ?
Într-adevar, pentru cineva care intra pentru prima data în casa mea, peisajul i s-ar putea parea bizar – eram constienta de asta, si totusi nu m-as fi putut desprinde de aceasta bizarerie a casei si caracterului meu – casa statea ziua cu storurile trase, uneori luminata de lumanari rosii, singurele care îi placeau, rareori vizitata de prieteni, stateam si ascultam singura jazz si anumite blues-uri pline de semnificatii; peretii, mesele, covorul sunt acoperite de vechi poze ale sale, de 10 ani unele, din timpul cand de-abia ne cunoscusem, cu scrisorile lui, cu poeziile lui pentru mine, astfel, tot ce scrisese, facuse, spusese sau posedase se afla acum în casa aceasta. Hainele sale se afla si acum în sifonier, exact ca în ceasul disparitiei sale, iar uneori, în ocazii speciale chiar îi ating camasile, caietele, cartile, sperand sa mai prind dupa atatia ani vreun miros ratacit al trupului sau. Îi înregistrasem unele convorbiri si le ascultam aproape cu fanatism. Fiecare cuvant, fiecare gest sunt si acum vii în mintea mea, ca niste petale de iasomie proaspete si fragede în chiar ziua culegerii.

Simtisem nevoia sa-i capturez orice gest, oricare din cele 1000 de zambete ale sale, oricare privire, oricare suvita de par ce îi cadea în ochi, orice pozitie a trupului, orice înclinare a capului, orice inflexiune a soarelui pe pielea mainii. Îi imortalizasem somnul, chipul, ochii, buzele, gatul, curba delicata a umerilor, rotunzimea feselor, gleznele atat de fragile si albe încat pareau de portelan, fiecare deget, fiecare unghie era luata în parte, sarutata si fotografiata – ma durea cand realizam ca îmi lipseste poate un zambet inocent de dupa primul sarut înca adolescentin. Pe multi i-a speriat pasiunea asta devoratoare a mea, atat de adanca încat parea uneori o prapastie ametitoare.

Adeverul e ca am trait o data, cu puterea si intensitatea a 10 vieti, iar acum ce a ramas e doar scrumul în asteptarea momentului în care vom fi din nou reuniti. Toata viata mea s-a consumat în cateva luni de extaz ascunsi de lume într-o casa la tara. Si acum îmi aduc aminte ca aerul mirosea a soare auriu, a iarba frageda si a caise coapte; iar peste toate revine obsedant surasul sau – atat de rar si tocmai de asta pretuit ca o comoara.



***


În unele zile se coboara asupra-mi îngerul amintirii ce poarta uneori chipul tau si ma întreaba daca mi-e frig. “ Nu simti caldura dragostei mele?”.

Eu zac chircita într-un colt cu trupul învinetit de frig iar el ( sau tu ) îsi strange aripile în jurul umerilor mei. Caldura luminoasa. Minunea cotidiana. Contezi pe ea ca pe fumul de tamaie din biserici.

***

Ai trecut într-o seara racoroasa pe langa mine; eram sub castani si dintr-o data mugurii lor au parut înflori cu lumina. S-au aprins candele în copaci; ai lasat pe obrazul meu o lacrima de aghiazma, care s-a uscat ai a lasat o urma mica de sare. Adio, privesc în zare, spre o oarecare luna care mi se pare ca fusese odata a noastra. Astazi castanii miros a viermi.

Uneori îmi apar în semiconstiente astfel de scrisori spre el.