Acum întreb și ascult oglinda! Întotdeauna am fost atent la toate firele de nisip ce cădeau din mine: dorințe, vise, sentimente și le-am drămuit în cântarul minții și al sufletului cu zgârcenia unui om care știe că aceste lucruri sunt limitate. Le-am economisit în mine până când toate firele de nisip au încetat să mai cadă; n-am mai auzit muzica lor sâsâită însemnându-mi trecerea prin locuri și timpuri, n-am mai măsurat existența mea țârâită pentru că am început să levitez, am sfârșit purtând profeția propriului meu viitor în greșelile trecutului. Și asta poate și pentru că nu am înțeles că se putea menține echilibrul adunând din jur alte fire de nisip semănate de alte persoane; n-am fost atent la visele lor, la dorințele lor, la sentimentele lor. Sunt doar un modern avar rătăcit printre trăirile lui interioare ce descoperă că bogățiile îi sunt doar aur calp, ca în jurul lui nu se mai află nimeni și că a îmbătrânit. Sunt un tânăr bătrân! Și toată viața mea s-a redus la neimportante puncte de suspensie pe care oglinda – fascinantul meu călău – mi le dezvăluie badjocoritor. N-are rost să acuz lipsa cenzurii căci eu mi-am dorit dansul umbrelor chinezești pe suflet. Aș arunca acuzațiile în hăul nesfârșit doar în speranța ca ecoul să-mi înșele singutatea – acea singurătate impusă și dorită, dispusă acum să creadă orice. Ascult oglinda! I se aburește încet ecranul fosforescent și mă apuc cu zelul unui cititor în cafea să-i dezlusesc răspunsul : "Un D"? Da! Un "D" mare; apoi un "A" – iată-i și linia ce taie cele două bare ce se sprijină reciproc; Aici? Pare un "N"! Da! Sigur este un "N" cu marginile colțuroase!; Ultimul "A" se ascunde undeva mai jos! Trebuie să existe și el! Uite-l! "Dana" – ce chinuitor de simplu răspuns sub forma seacă a unui nume. De ce nu-l strig? Are poate puterea unei incantatii! Chem și-mi răspunde doar oglinda! ...
Improvizez:
Sunt o stafie ce stârnește teamă/și alungată-ntr-o mansardă goală,/ se rupe si mai cheamă. Nu aude/ nimic si nimeni stingerea-i domoală/ sub apăsarea formei de aramă.
Mi-e sufletul vegheat de mari blesteme/ ce nemurirea-mi dau pentru-a culege/ durerile eterne. Bătrânețea,/ mă face doar ce-i moartea-a-nțelege,/când peste umeri hâdă se așterne.
Și fiecare noapte mă aprinde/ cu zvârcoliri pe patul de regrete/ sub grelele cuvinte. Doar Destinul/ nu poartă vina înghețatei pete/ și-mi dau sentința limpede în minte.
Prezentul pare o izbândă rece,/ dar laurii sunt spini și fără sânge/ tot trupul o să-mi sece. Nu am șansa/ de-a învăța din nou ce-nseamnă-a-plânge/ căci pentru mine timpul nu mai trece.
Nici zilele în toamnă nu-s senine,/ purtând ecoul tainic spre morminte/ ce se închid în mine. Stau de veghe,/ pândind în colțuri umede, cuminte,/ resortul liniștii ce nu mai vine.
Mi-e dor de începuturi fără pată/ și de fiori ce-n carne scriu povața/ că moartea va să cadă. Dar acuma,/ degeaba cer să o privesc în față,/ căci lașă își ascunde umbra lată.
Aduc adânc, tot mai livid, dorințe/ de-odihnă, însă nimeni nu-mi îndrumă/ molatica credință. Nu rămâne,/ când răgușesc în răzvrătiri, în urmă,/ nimic, căci nu sunt nici măcar ființă.
Umbrele, reinviate de amurg, se cațără treptat pe ramele oglinzii și intunericul se strânge în jurul meu. Disting amprenta sufletului schilodit în radiografia din undele oglinzii cu diagnosticul implacabil aplicat în ortografia neglijentă a unui doctor distrat: Dana. Închid ochii. Un destin incurabil de care nici un leac nu mă poate salva; un destin care mă poartă printr-o lungă agonie cu dezonorante puseuri; un destin în care mai pot spera doar să nu mă descompun ca și imaginea reflectată în abisul de neguri și uitare.