O raza ghidusa de soare de martie ii mangaia obrajorul de ceva timp. Ar fi vrut sa deschida ochii dar nu vroia s-o sperie. Se facea ca doarme in continuare, desi raza aceea i se strecura parca intr-adins si in suflet. Stia bine ca raza aceea, vine doar la el, stia ca e raza lui, si chiar o botezase ''raza mea de soare''. O astepta in fiecare dimineata, incercand sa fie deja treaz cand apare ea. O astepta ca pe ceva foarte drag. In dimineata asta, parca ii mangaiase fata chiar un pic mai devreme decat de obicei. Si, parca era chiar mai insistenta.
Parca il tragea de maneca... il dadea jos din pat aproape cu forta.
Ciufulici se dadu jos din pat, si-atunci raza de senin se cuibari in ochii lui albastri de cer si de mare.
Se strecura afara fara zgomot, si merse ca atras de un magnet... spre poarta.
La-nceput, a crezut ca viseaza. La poarta, la poarta lui, aparusera ca din senin, printre straturile de crini, lalele si zinnia, aparusera... cinci tei. Cinci tei, care-i zambeau, cinci minunati copacei tineri, aliniati in dreptul casei lui.
Abia dupa cateva momente de zapaceala, i-a vazut si pe ceilalti. Strada, strada lui, era plina de tei. De uimire si incantare, uitase si de ''raza lui de soare''.
A dat fuga, si i-a trezit pe toti ai casei. In scurt timp, toti erau la poarta, la fel de mirati, si incantati - desi inca somnorosi- ca si el.
Peste noapte, Primaria Orasului, transformase strada lui, intr-o strada a teilor. Erau mii de tei tineri, plantati pe ambele parti ale strazii. Seara cand mersese la culcare, nu banuia ca peste noapte, ca'ntr-o poveste, strada lui va fi atinsa de bagheta fermecata a unei Zane Bune, si transformata, prefacuta in ''strada teilor''.
Ciufulici, nu stia ce sa mai faca de bucurie, de dragul lor, al teilor, sarea intr-un picior in jurul lor, si-i mangaia si-i saruta pe fiecare in parte.
Ba chiar a povestit toata ziua colegilor de clasa despre teii lui, si chiar invatatoarei - ca era in clasa intai Ciufulici.
Spunea oricui avea un pic de timp sa-l asculte, ca teii lui, sunt cei mai frumosi dupa
toata strada.
Ii uda zilic, ii mangaia atunci cand credea ca nu-l vede nimeni, ba uneori le si vorbea... Le povestea ce mai era nou pe la scoala, le spunea chiar si poezii, unele invatate, altele incropite de el.
Cand nu avea teii, se ascundea in fundul curtii intre niste maturi care erau mult mai inalte ca el, si de-acolo ii spunea poezii vecinului, nea Costica Popescu, invatator iesit la pensie.
Dar acum, avea teii lui.
Si era o primavara minunata.
Pe langa raza lui draga de soare, avea acum si alti prieteni dragi, teii lui, cei cinci tei pe care-i putea atinge si cu mana, nu doar cu gandul.
Cateodata, in noptile cu luna plina, se strecura tiptil din casa, si mergea pana la poarta, sa se asigure ca teii lui dragi, dorm in pace. Si apoi, dormea si el in pace.
Se apropia de-acum vacanta de vara, si abia astepta ca macar unul din cei cinci tei ai lui sa infloreasca.
Doar ca, uneori, lucrurile nu decurg asa cum ar trebui si cum ne-am dori, si Ciufulici, avea sa inteleaga si sa simta pentru prima oara ca de cele mai multe ori, lucrurile cele mai dragi ne sunt luate, zmulse uneori cu brutalitate, zmulse vai !, cu o parte din sufletul nostru cu tot. Cred ca doar avea sa simta asta, pentru ca de inteles, nu cred ca a reusit s-o inteleaga niciodata.
Intr-o dimineata, a auzit, a fost trezit de fapt de un vacarm ce venea dinspre strada.
Era o zarva de voci amestecate, ceva nedeslusit si inca nu se luminase bine de ziua. Raza lui draga de soare inca nici nu aparuse. A alergat descult la poarta sa vada
ce-i cu galagia respectiva.
Toata strada fierbea... Toti vecinii erau in picioare. Prima grija a lui Ciufulici, a fost sa vada daca nu cumva s-a intamplat ceva cu teii lui.
Dar ceea ce i-a fost dat sa vada... era cel mai groaznic si de neanchipuit cosmar.
Teii lui dragi, erau rupti... Pur si simplu, rupti de la jumatate. Adica franti. Atingeau cu varfurile pamantul. Si nu doar teii lui. Toti teii, erau franti... Din ochii albastrii, de culoarea cerului si-a marii, au inceput sa curga suvoaie de lacrimi, vacarmul se pierdea undeva nelamurit, cantr-o vata, capul incepuse sa-i vajie si imaginea teilor franti sa se-nvarta ca'ntr-un carusel, din ce in ce mai tare, si cu un tipat, s-a frant, s-a prabusit si el.
Nu stie cat a stat asa... Cand s-a trezit, era in bratele mamei, care plangea si ea si murmura incet ...''o sa punem altii, puiul mamei, o sa punem altii...'' Si raza lui draga de soare ii mangaia fruntea, incercand si ea parca sa-l linisteasca.
Cine poate sa inteleaga... ce se petrece in mintea unui copil atunci...?

O mana criminala mi-e greu sa zic de om, intr-o noapte, rupsese toti teii. De pe toata strada. Niciodata nu s-a aflat cine...

Unii, au mai putut fi salvati. Din cei cinci tei ai lui Ciufulici, unul singur dupa indelungi ingrijiri si oblojiri a supravietuit. Copilul, a stat trei zile si trei nopti langa el, rugandu-l sa nu-l paraseasca. Plangea incet, abia auzit, uneori cu suspine, si mangaia teiul ranit, cu manutele lui mici, cat frunzele tanarului tei. Mama, i-a adus trei zile mancare la poarta, langa teiul lui drag, nereusind sa-i dezlipeasca unul de altul.
A fost o vara destul de trista, fara flori de tei, pe strada teilor.

*

A venit si vacanta de vara, prima lui vacanta de elev. Invata bine Ciufulici, si a luat premiul intai. A primit cateva carti, cateva flori, o diploma pe care era scris numele lui, si o coronita de flori. Coronita i-o facuse mama, si el a rugat-o mult sa impleteasca in ea si cateva crengute de tei, din teii lui care nu supravietuisera, cateva crengute pe care el le pastrase in apa, tot sperand ca vor prinde radacini. La serbare, a spus o poezie despre soare, flori si copaci, dar n-a putut s-o spuna pe toata, ca si-a adus aminte de tei si a inceput sa planga... Invatatoarea s-a dus langa el, l-a luat de mana si l-a coborat dupa scena, mangaindu-i lacrimile fierbinti.
Cand a ajuns acasa, dupa ce mama il dusese la fotograf sa-l fotografieze cu cununita pe cap, s-a dus drept la teiul lui, si i-a spus : „eu sunt premiant, dar tu esti erou, asa ca tu trebuie sa porti coronita asta’’ si a asezat-o intre crengutele teiului.
Si, poate doar asa, ca sa-i faca lui o bucurie, in anul ala, teiul lui chiar a inflorit. Cateva flori, nu multe, si destul de firave, pe care Ciufulici le pastreza si astazi, intr-un mic saculet de panza, cusut chiar de mana lui.

*

Vacanta de vara si-a petrecut-o la bunica lui, Anica-Viorica, bunica din partea mamei, care locuia in partea de sud a orasului, intr-o casa taraneasca; acolo se simtea el cel mai bine. Avea bunica multe animale si pasari si flori. Curtea plina.
Casa mare, curtea mare si plina de acareturi – bucatarie de vara, cu vatra si test de facut paine, cu masa joasa, rotunda, cu trei picioare, grajduri, saia, cotete de pasari si pentru purcei, patul de cereale, fantana cu cumpana, sira de paie, si cate si mai cate. Bunica, locuia impreuna cu fiul ei Aurica, unul din fratii mamei lui Ciufulici, Aurica avea si el doi copii, verisorii lui Ciufulici, Mihai, cu un an mai mare ca el, si Mariana, cu vreo trei mai mica. Aurica, fratele mamei, era brigadier la un C.A.P. si, avea caruta cu cal, pusa la dispozitie de „ceapeu’’. Era lucru mare.

Masa de seara, era intotdeauna ca un ritual. Bunica, pregatea masa in timp ce toti ceilalti fie se mai odihneau, fie isi mai vedeau fiecare de treburile lor.
Ciufulici, nu se dezlipea de bunica. Mai intai, o ajuta sa faca focul in vatra, apoi ii aducea apa de la fantana. Ochisorii lui, nu pierdeau nici un amanunt, nici o miscare, si din cand in cand, se intalneau cu cei ai bunicii... Doua perechi de ochi albastrii, de cer si mare, se pierdeau una intr-alta. Si-atunci, bunica, lasa pentru cateva clipe treaba, il lua in brate si-i netezea un pic parul ciufulit, ii mangaia obrajorii si-l saruta pe la tamplisoare. El, o saruta pe obraz, apoi ii saruta mainile-amandoua, care miroseau a paine si-a busuioc. Dura cateva ceasuri bune pregatitul mesei si mirosea a tot felul de bunatati in bucataria de vara a bunicii.
Iar cand totul era pregatit, si se adunau toti ai casei la masa, era totul ca-ntr-o poveste. Toti, in jurul mesei rotunde, la lumina lampii mancau linistiti, iar bunica ii privea cu incantare, invaluindu-i pe toti cu-o privire calda, ocrotitoare. Se ridicau tarziu de la masa, pentru ca dupa ce terminau de mancat, incepeau povestile. Fiecare avea cate ceva de spus, de povestit, iar focul din vatra care inca mai palpaia, arunca umbre si lumini pe pereti dand chiar o atmosfera de poveste, mister, taina.
Treptat, se stingeau se matuiau si zgomotele serii, rar mai auzindu-se un nechezat de cal, vreun latrat de caine, sau scartait de cumpana a fantanii.
Venea vremea de culcare, si se culcau fiind vara, afara in curte, avand ca asternut o cerga mare, peste care se asezau rogojini, plapumi si sube – ca sa nu traga pamantul. Se auzeau greierii taraind, si Ciufulici era fericit ca inainte de-a adormi, isi umplea ochii albastri cu toate stelele cerului. Si se visa si el poate una din nesfarsit de multe(le) stele minunate, intre alte stele minunate...

*