Vine o oră târzie după plecarea franjurată sau nefranjurata de ultima oara, vine o clipa cand oamenii pe trotuare se vor evadati fiecare in sensul si in pasii sai randuiti simetric si cu mult de cu sens, vine o cadere de frunze cand inima se opreste pentru o infinita secunda sa asculte ea insasi coborarea miscarii in pasii trecatorilor...Desfaci nodul la cravata sau dai esarfa de pe gat mai deoparte si te asezi jinduind la gura de aer, te prabusesti delicat si conform cu regulile, pe umarul unei banci...

Daca aceasta baca ar fi universul in care trebuie sa gravitezi? Daca imprejurul ei este tot ceea ce trebuie sa vezi, fara aeroporturi si oceane si palmieri ornamentali care sa-ti umple de nisip tacerea? Daca fericirea ar fi intr-adevar in acel cerc de o suta de pasi de la banca asta pana la lume?

Nu poate fi atat de greu sa-ti urmaresti parintii indrumandu-te cate unul sau cate doi sau cate niciunul pana dincolo de copacul acela. El insusi, copacul ar fi infinita plecare in armata, sau moartea aceea de sarutat lumina lina sau insasi lumina aia miere din casele oamenilor in iernile friguroase...si poate ca marginea aceea de bordura ar fi insusi sentimentul libertatii de a face urme pe praful copilariei si de a infige amintiri pe harta creierului...

Acolo, langa cosul acela de gunoi citadin s-ar defini limitele si coborarile pana in miezul iadului si de acolo ar fi revenirile...

Si florile acele infrigurate, iesind de dupa zapezi, ar fi zambetele acelea sterse de femeie coborand Everstul cu scancetul de copil in brate...

Viata s-ar remunera cu fiecare secunda de pe lemnul bancii si in rondoul dinainte s-ar impleti si filozofiile ascunse si Graalul, si drumul Patriarhului prin pustie si in acea scrijelitura de copac ar adasta in amurgul serii insusi Dumnezeu...

Prin arbustii aceia, copiii mei dragi, se strecoara diavolul si in aceasta balta care vine si pleaca se desfasoara adunarea de frunze...Si de hartii care sa ateste ca acest om pe aceasta banca a fost si a vietuit...Si altarul cerului albastru si botezul ingerasilor s-ar face deopotriva ca si anotimpurile coborand ciclic bancile nevazute...

Ce mare mandrie aceasta si implinire de linistire sa poti spune despre Iertare si Inviere intr-un univers plin de mirosurile de iarba si licurici si menta ascunsa salbatic printre frunze...

Si coapse si sani de frunze si mangaieri de urzici si de petunii si pe brate si pe suflet...deopotriva...

Iata cum ma dau eu voua inimile mele, iata cum ma dau eu voua cu capul adormit in mâini....

Si oamenii trec, si trec si trec...

Si ce fericire Doamne o singura respirare!