Jurnal: "O vreme mă las sedus de ecranul ferestrei; urmăresc frământat declicul ritmic produs de apariția stâlpilor de telegraf și am senzația că urmăresc un film învechit într-o curgere segmentată. Îmi captează atenția șchiopătatul rolelor – muzica îmbrățisării de oțel și îmi vine să aplaud ca la un spectacol: dincolo, reflectat, apar și eu cu trăsături abia schițate. Mă întreb pentru o clipă cum ar fi să pot să asist din exterior la filmul vieții mele, să pot să-l montez după voia mea, păstrând doar lucrurile bune și sentimentele pozitive.
Ea ... – atât de multe lucruri gravitează în jurul ei – ea visează. Totul se metamorfozează, se schimbă, căpătând amprenta locurilor străbătute: străinii se precipită, pe colidoare se bulucesc personaje fără importanță ce fumeaza pe fereastră iar sunetele sunt mai ascuțite, dar ea – ea visează... În alte momente nu m-ar fi mirat această postură de liceeană cu privirele rătăcite în gol, nu m-ar fi făcut să tresar așteptând de la mine însumi o hotărâre pe care o evitasem îndelung. La ce se gândeăte? Poate și ea, ca și mine, nu se gândește la nimic! Așteaptă! Atât! Trebuie să accept că oricare ar fi hotărârea, nu voi mai putea reveni asupra ei; iar ea visând refuză cu hotărâre să mă ajute, să mă influențeze. Este hotărârea mea!
Agonizează în aer o încordare tristă. Se face simțită prezența muntelui pe care urmeaza s-o conștientizăm: ondulațile trenului se accentuează iar aerul se răcește treptat. Prologul trebuie să se încheie oricât de lină se dorește trecerea spre primul act. Mă decid repede și pasul spre primul act îl fac separat, atent doar la senzațiile mele, răzvrătit și în același timp domolit, ducând cu mine o hotărâre curajoasă prin prizma lucidităti cu care este luată. Plonjez. Plonjez fără să știu ce există dincolo de hău și fără să întind mâinile cerând sprijin. Plonjez în amurgul acestei încordări, astfel încât mi se pare totul un semn divin; hotărârea coincide cu descoperirea muntelui. Se întâmplă totul atât de simplu și de firesc!; ca o descărcare de fiori esențiali, în mine si in afara; se întâmplă sub puterea năzuinței, ca un miracol, iar eu renasc - în mine, în ea, în mijlocul acestui cadru ce face posibilă simbioza: muntele. Nu este nevoie sa privesc afară pentru a-l întâmpina. Îl simt; e aproape; mă bate pe umar, apatic încă în dimineață, dar strivitor cu liniștea lui desăvârșită, iar eu mă plec ca într-un templu primind chemarea la pace și îngrijind-o atent în mine. Îi împărtășesc la ureche ca unui vechi confesor hotărârea luată odată cu întâlnirea cu El. Și Muntele aprobă!
Cât de straniu! Nu pot să mă închipui altundeva făcând aceleași gesturi gândind sau simțind în același mod. Înțeleg cât de grav și irepetabil este acest moment și toată atitudinea mea refractară o anulez: o cuprind pe Dana și dau formă concretă sentimentelor ce mă încearcă, recunoscându-le în mine: o iubesc!"
Teoretizez... Note pe marginea jurnalului: "Disponibilitatea sufletească depinde, daca nu esențial, oricum foarte mult, de cadru; acesta acționează ca un catalizator al reacțiilor chimice de la nivelul lobului central – (ce este atracția dacă nu pură chimie organica?)".