În funcție de gradul de deschidere a aripilor, poți ști dacă ai ajuns în fața zidului.
Desenează pe el un cer. Fă-l al tău. Orbule.

Adevărul e că nu te învăț de bine. Te învăț de mine.
De noi ne va învăța lumina. De ei știm oricum. Știrile vin despachetate și goale, nerușinate și vii. Bolduri înfipte ușor în pleoape. Zi-mi ce vezi. Vezi ce-mi zici.

Aș vrea să mă ajute cineva, să mi se spună cu cine vorbesc. Am o porta-voce, două porta-mâini și-un semn de purtare exemplară. O coroniță. Premianta tatii – asta sunt, chiar și atunci când, dezlegată de fire fiind, scrobesc cu iubire un cearșaf dintr-o noapte subțire.
Slabă.
Anemică.

În seara asta o să dirijez o orchestră de cârtițe. Le-am pregătit instrumente de forat. O să le biciuiesc, iar ele vor scoate sunete care se vor lipi vâscoase de pereții prin care vreau eu să alerge. Cârtițele mele vor aera pământul. Viermii vor chicoti și niște bucăți de carne proaspăt murită vor sta mereu în calea credinței. Pe sub pământ o să îmi trimit pașii și viețuitoarele. Canale. Mă voi odihni doar în pânza freatică. Un fel de sânge al pământului.

Să masezi gâlmele copacului. Îl doare verdele și pe el. Și pe el îl doare uneori vântul. Doar știai asta, de pe vremea în care adunai rămurele și te hrăneai cu muguri. Pe vremea aceea stăteam rezemați de el. Pe vremea asta, avem coloană vertebrală. Dar și câte o cocoașă. Plus o vârstă de care nu am învățat să ne rușinăm.

Poveste: Pe-atunci obrazul tău era acrișor ca zarzărele. Eu, Zaraza ta cu șosete căzute. Pantaloni scurți și rochiță cu buline. Peste fotografia asta se scurge ceva. Zemuiește timpul. Miroase-a buclă de păr păstrată în plic. A soldăței de plumb. A dinți de lapte dureroși.

Unele gânduri îmi sfârâie pe buze răni ce-mi țin calea. Cu gene scrântite, încă mă lupt să fac lumină, scobind în cremenea inimii mele.

Aruncă-te în golurile vii dintre oameni. Nu râvni. Trage-te adânc în tine ca un abur. Pune palmele pe piept și rostogolește-te. Jos, foarte jos, te așteaptă o mamă cu mâinile-n poale.
Ai văzut tu icoană mai plângătoare ca aceasta?! Cazi în genunchi.

Și-acum, pe loc repaus.
Þi-ajunge. Moartea s-a dus și ea de aiurea, pe alte meleaguri, să se împăuneze cu arta ei de a tulbura. Cu noi nu-i mai merge.

Acum e multă poezie în drumul spre casă. Ea-ți sare în față ca o cățea și mârâie. N-o lovi. Îi e doar foame.