Abandon - implacabil

Te plimbi stingher pe țărmul mării și îți scalzi privirea în clipocitul apusului unduit pe linia vagă a orizontului. Vântul îți netezeste șuvițele umezite, prelingându-ți-le jucăuș pe frunte. Inspiri adânc aerul sărat, ascuns de valuri, cu zbateri spasmice în pieptul tău pătruns de tremurul mării și de foșnetul gândurilor ce îți îmbrobodesc fruntea… respiri temător… tremurător… adierea orizontului,… zâmbind stolurilor de păsări ce îți poartă în depărtare singurătatea. Te oprești într-un suspin. Îți scalzi degetele picioarelor în nisipul fin, răvășit în răstimp de valuri… te apleci și îți culci capul în acel cuib umed si molatec care te îmbrățisează în corpul său fărâmicios. Te culci pe spate, privind cerul senin si corpul abia întrezărit al unei luni însângerate. Sângerezi și tu cu ea, lăcrimând cu neputința de a plânge lacrimile ce-ți împovarează sufletul. Te oprești într-un suspin. Privirea ta se rătăcește în nemărginirea înserării pierzându-te în freamătul liniștitor al valurilor. Închizi ochii. Nu mai ai ce vedea în tot acel senin apăsător. Te lași pradă auzului ce îți presară frânturi de culori sub pleoapele amorțite ce îți străjuiesc, cu sfială, noaptea. Începi să respiri sacadat, precipitat, în timp ce simți pe gât o răsuflare caldă ce te adulmecă timidă de aproape... Recunoști parfumul înțepător de magnolie și îl lași să te pătrundă, mușcându-ți buzele de emoție și abandonându-te soaptelor rătăcite în obscurul gândurilor tale : “mă scurg departe…” îți spun soaptele sărutandu-ți lobul urechii cu adierea fatală a înstrăinării; auzi pașii răvășind nisipul în urma lor, aruncându-l nepăsătoare peste corpul tău înțepenit,- tot mai adânc încarcerat în apăsarea umedă a nisipului, din care întrezăriseși cu doar câteva clipe în urmă o scăpare. Șoaptele se înmulțesc în jurul tău însă nu le mai auzi. Imagini vii îți îmbracă amintirile și îți răsucesc culori crude în globul ochilor, de parcă pleoapele tale încleștate s-ar lupta sa îi zdrobească sub apăsarea lor încordată. Culorile se scurg în inima ta zvâcnind cu transparența unor cristale, împovărându-ți pieptul cu textura lor tăioasă. Șoaptele revin, dinăuntrul tău, cu chicote străine și nepăsătoare ce se tăvălesc frivole sub pleoapele tale încleștate. Simți adierea înmiresmată ce le îmbracă corpurile și le inundă mișcările… se îndrăgostesc chiar acolo, în vecinătatea inimii tale răscolite de vuietul tânguitor al pustietății ce te îmbrățișează. Te obișnuiești cu ele în intimitatea ta maladivă.
Un răcnet îți sfâșie pieptul fără să îl fi bănuit – vreodată - prizonier înăuntrul tău, stingându-se răgușit într-un plânset clocotitor. Nisipul îți îngropase cu totul chipul, iar lacrimile se rostogoleau năvalnic doar în sufletul tău. Ai încetat să mai vezi, ai uitat să mai auzi, ai rămas privat de aroma magnoliilor primăvăratice care îți însoțiseră gândurile stinghere. Petalele (de)căzute îți ung, însă, buzele cu gustul lor amețitor, anesteziindu-ți durerea cu amăgirea lor iubitoare, pătrunzătoare… deschizi buzele naiv și te îneci cu nisipul ce îți pătrunde surprinzător printre ele… te îneci stupid și te stingi lent. Groapa îți era deja săpată… rămâi veșted si nemișcat pe țărmul mării, sub noaptea plină de stele și scâncete vesele de îndrăgostiți, sub o pătură grea de nisip… câteva degete îți rămân, țepene, la suprafață. Chicotele se despărțiseră înainte ca slujba tânguitoare a mării să înceapă să te plângă.
Anticipaseși cândva, la capătul șoaptelor : “timpul se scurge…”. Zâmbiseși fad fatalității și îți culcaseși capul în nisip chemând noaptea în sufletul tău. Disperarea se citea în ochii tăi în fiecare clipă de abandon, însă zambetul era masca pe care viața ți-o hărăzise dintotdeauna – pentru a-ți ascunde strălucirea magnetică ce îți împovăra buzele, și blestemul implacabil pe care îl aflaseși pe când corpul îți era deja înțepenit în înserare…
Sărutul ei îți îmbrățișă degetele cu lacrimi tardive de iubire și își sopti singură, privind în urmă, cuvinte neînțelese. Începu apoi să scormonească nisipul, în căutarea ta… cu incantații de iubire răbufnite din adâncul unui suflet pribegit în rătăciri pustietoare, nebănuind că… a face dragoste cu un cadavru este un sacrilegiu !

Notă : Abandon – implacabil, 12 ianuarie 2005