Decembrie, să mă ierți, mi-a crescut iedera peste amintiri, peste simțăminte... am uitat să mă mai bucur, să mă mai întristez... străină sunt si de mine și de tot entuziasmul unei revoluții împușcate de mai noii și mai vechii gușați, fanarioți, poligloți, poliglonți, niște ăia frați de cruce îmbârligată cu nemuritorul Bicilis... Rânjitul acela pe care îl port în cârcă de o veșnicie...
Ce lacăt mi-a crescut la poarta numeroșilor De Ce? Zadarnicii mei De Ce?
Ce imaculate răspunsuri... spălate cu peria de sărmă, să nu se mai vadă sângele și cenușa... Of, și ce noapte luminoasă pe toate potecile vinovaților...

Și hai să mai punem o coroană cu flori, merită și copii ăia de-au murit pentru o viață mai bună, pentru un capital... pentru tinerii ăștilalți rămași buimaci în fața unui prezent interzis, europenii noștri agriculotri cu studii superioare... șomerii noștri dragi... viitorii eroi ai altor gușați, fanarioți, poligloți, poliglonți, frați de cruce îmbârligată cu rânjitul Bicilis...