Povestea mea

Probabil că iți va suna ciudat, dar chiar este povestea mea.
M-am născut bine, într-o familie normală și care m-a dorit foarte mult; într-o zi de duminică, în miez de zi, zi cu noroc, într-o zi de vară cu multă căldură și cu mult soare. De asta iubesc eu căldura și nu e niciodată prea multă pentru mine. A ținut bucuria vreo trei ani până când s-a născut fratele meu (cu altă mamă). Părinții mei erau doi frumoși, cealaltă o urâtă (de asta urăsc femeile urâte și le consider rele; sunt parșive). Și fiecare a plecat pe alt drum. Mai eram și eu pe acolo. Atunci începe plimbarea mea de la niște bunici la ceilalți, pe la mătuși, veri și alte neamuri. Eram numit cățel de nouă uși. Mama nu avea casă și deci, nu puteam sta cu ea. Și m-am plimbat câțiva ani până m-am stabilizat la fratele tatălui meu, nenea Gheorghiță, care nu avea copii. La Roman. În clasa I. Mama preda matematica undeva la țară, făcea naveta și nu era timp și pentru mine. Mătușa mea, tante Dobrița (frumos nume) a avut o mare grijă de mine și a fost mai mult decât mama mea. Dar foarte greu pentru ea. Când nu plângeam după mama, plângeam după tata și tot așa și ea trebuia să îmi suporte toate toanele. Tata nu avea voie să vină să mă vadă sau să îmi dea bani (o făcea pe furiș) și mama nu prea găsea timp pentru mine. Cât era școală stăteam la ei, vara mă ducea mama la părinții ei, undeva langă Bacău. Acolo era pentru mine raiul pe pământ că nu mă bătea nimeni la cap. Făceam eu ce voiam. Mai făceam și prostii, dar nu prea mari. A fost o perioadă minunată a vieții mele; acolo puteam uita cât de cât de părinții mei. Nu aveam voie să iau note mai mici de 9 și atunci nu le mai spuneam deloc. Am avut o perioadă cumplită în care mințeam ingrozitor și răneam pe cine mă iubea mai mult, pe mătușa mea. Ea m-a înțeles mai bine decât oricine și a fost mereu aproape de sufletul meu. Erau și bunicii mei de pe tată pe acolo, mutați de la Iași special pentru mine la Roman. Bunica era cam șmecheră, bunicul era un om deosebit pentru care am fost foarte importantă, dar așa de la distantă, fără manifestări. Dacă mă alinta bunicul, era sărbătoare pentru mine.
Mama s-a hotărât, când eram eu în clasa a III-a să se facă studentă (la construcții, la subingineri). Așa doar vreo trei ani. Pe cine a picat greul, pe mătușa mea. A fost o femeie cu un suflet deosebit, cum rar intălnești. Nu se putea să vină cineva la ușa ei și ea să nu îl ajute. Și suferea pentru toți. A suferit destul când ar fi trebuit doar să se bucure.
In clasa a șasea, m-am mutat cu mama mea. Și nu a fost bine sau nu a fost destul de bine. Nu ne-am înțeles deloc, ne certam tot timpul ca și acum. Am fost îngrozitor de ascultătoare, am învățat cât am putut de bine. Am fost a treia la admitere la facultate, la o facultate pe care nu am dorit-o, dar așa a vrut mama. Și nu mi-a plăcut niciodată deloc. Aș fi vrut cu totul și cu totul altceva.
Și au mai fost multe altele, prea multe pentru un copil.
Au existat doi oameni deosebiți in viața mea.
Mătușa mea, tante Dobrița, care a avut grijă de mine ca nimeni altcineva. Mi-a fost mamă, tată, soră, frate, prietenă, atât cât a trăit. A murit. Și eu nu i-am spus niciodată cât de mult o iubesc. O iubesc și acum și îi simt lipsa. Nu mă voi ierta niciodată că nu i-am spus cât de mult o iubesc. I-ar fi făcut bine, tare bine.
Fratele meu, Nelu, care a murit și el, prea tânăr. Și nu am vorbit cu el despre toate. S-a măcinat singur, cu toate pe care nu le-a ințeles, problemele noastre comune. Eu eram sora mai mare, eu trebuia să o fac. Dar el era tot timpul vesel, nu sumbru ca mine, parcă el era fratele mai mare și trebuia să aibă grijă de mine. Și a trebuit să moară ca să înțeleg cât de importantă am fost pentru el. Și nu mă voi ierta că nu am vorbit cu el, că nu i-am spus că îl iubesc. Dar parcă toate ne-au despărțit, în dușmănie. Și familia, și timpul, și distanțele. M-am purtat bine cu el, dar nu a fost deajuns. Dar de unde să știu că nu va veni și clipa în care să ni le spunem toate câte le aveam pe suflet… Nu a fost frumos (semăna cu mama lui), dar a fost un suflet curat și senin. Îmi va lipsi mereu.
Și gândul meu că față de acești doi oameni am greșit și nu mai pot indrepta nimic.
De asta acum nu pot să nu îi spun unui om că îl iubesc. Cam greu de înțeles și asta. Dar orice om când iubește, spune.
De ce ți-am povestit povestea mea; ca să faci un întreg, să știi de ce unele sunt aiurea. Fiecare avem demonii noștri cu care ne luptăm. Oricum nu știu dacă ai înțeles mare lucru, că le-am mai amestecat. Dar cam asta a fost; și de mult vreau să-ți povestesc, de la intrebarea ce ai făcut până acum.