Cand omul l-a creat pe dumnezeu, a pus in el intelepciunea, bunatatea, dragostea, bucuria si visele. A pus in el toate astea ca macar cineva sa le aibe pe toate.
A pus intai si intai intelepciuneapentru ca sunt atat de putini care ajung sa gaseasca aceasta piatra scumpa. Cand sunt atatia care isi arunca vietile in valtorile timpului si uita sa se mai intoarca pe pamant, trebuia sa fie cineva care sa spuna: "Stop, sa ne gandim un pic". A pus intelepciunea in dumnezeu ca sa aiba si batranii putin respect, ca si asa au dus o viata grea si au ajuns (fara motiv) de rasul tuturor.
A pus apoi in mozaic bunatatea, puterea de a ierta pentru ca omul e neiertator, si nu iarta mai ales pe cei care sunt slabi. Deci trebuia cineva sa aiba grija si de puii de mata parasiti, si de saracii romantici, si de fetele batrane.
A pus si dragostea acolo pentru ca idealurile inalte au si ele nevoie de un loc. In goana dupa putere si avere aveau si poetii nevoie de un exemplupentru bietele lor versuri. Asa ca oamenii au ingramadit si dragostea asupra lui dumnezeu.
Au pus mai apoi bucuria, sclipirea ochilor in fata pomului de Craciun, tot in dumnezeu, pentru ca oamenii au uitat sa mai fie fericiti, si nu s-au gandit ca pot invata asta de la cei mai mici copii. Asa ca au pus si bucuria in dumnezeu spunand: " Iata, dumnezeu ne va aduce fericirea".
Au pus in sfarsit si visele tot in icoana, si in loc sa mai viseze Feti-frumosi si Cosanzene, viseaza rasplata raiului.
L-au ingramadit pe dumnezeu cu atatea, incat deasupra noastra privegheaza un batran intelept care e atat de bun ca ne iarta orice, intocmai ca un bunic, ne iubeste atat de mult incat nu ne vede greselile, e atat de fericit ca existam incat a uitat sa ne mai intrebe incotro ne ducem, si viseaza la ziua in care v-om cunoaste si noi in sfarsit toate astea.
Si atunci omul si-a spus: "Doar n-am sa ascult de batrani, de matele pierdute, de poeti, de copii si de basme. Atunci de ce sa ascult de dumnezeu?"