tu iartă-mă că scriu aici.
scriu dintr-o nevoie simplă și fiziologică. așa cum unii urinează și apoi le e mult mai bine.
mă golesc de tot. simt cum se scurge identitatea mea toxică din vene. mă preling într-un jet galben și cald pe podeaua verde.

linoleumul acesta e de pe vremea mamei. aici mama a fost salvată de la un suicid.
eu eram deja.
cred că ea nu m-a iubit deloc atunci . sunt sigură că o clipă chiar m-a urât pentru că nu putea să moară în voie.

acum mă gândesc doar că îi jupuise cineva sufletul.

puteai să mori atunci, mamă.
te-aș fi urât până azi. de azi te-aș fi iertat.

acum plângi că mă vezi vărsând pe linoleumul verde al spitalului.
vomit. mi-e bine. simt cum toate blestemele se rup.
nu iau metoclopramid. nu iau nimic. îmi vărs aici tot sufletul ca pe un monstru.
pe mine nu mă salvează nimeni. mă salvez singură, mamă.
tresar albă cu pereții ăștia faianțați în spate. un pluton de execuție mă saltă peste moarte.
proiectile ciudate îmi ating numai rinichii.
acum îmi urinez tot sângele. apoi creierul.

ce rămâne se cheamă altfel. mamă, dă-mi un nume .
dă-mi puterea ta să plec fără să spun adio.
dă-mi secretul întoarcerii.

dă-mi altceva decât iubire. dă-mi altceva.