ora sfredelește tâmplele cu dăltițele ei lumești cioc cioc sculptura-i gata

inimii mele i-ai făcut două toarte de una s-apuce moartea de cealaltă tu
s-o duceți așa împiedicat și-mpreună într-o groapă comună

idee impuls:
aș dejuca planul iernii aș ieși cu tălpile goale pe balcon
mimând fiorul și balansul pe marginea lui
tu să mă rogi de jos să-mi dau drumul
fii dusă și dedusă drumul dă-ți-l
pe-o cărare-mpiedicată de mirare

când nu putem dormi ne înfigem inimile în cârlige metalice
ne-ntindem cu fața în sus și le privim cum atârnă deasupra noastră sleite
mai picură câte o idee oho inimile noastre gânditoare rivalizează cu ploile
să ne-nțelegem
ce vreau să spun aici e că dacă avem destulă voință și îndeajuns de reală foame
ne putem mânca inimile singuri de jos în sus cu gurile închise

uite
mergeam prin urmele tale uriașe împiedicându-mă-n riduri de-asfalt
și nici măcar nu am strigat așteaptă-mă că tind să te ajung
atunci mi-am mâncat un colț de inimă pe stânga

apoi
tu meștereai ceva la niște trompe ți se făcuse de auz de cheia sol ți se făcuse
eu învățasem să cânt din gene și vene concert de ființă pentru ființă
și doi dumnezei
era atât zgomot în ochii tăi și n-ai auzit
atunci mi-am mai mâncat un colț de inimă pe stânga

respiră

și nu te speria
am mai multe triunghiuri colaterale
pentru greșelile tale viitoare

sunt dusă cu cercul