Queridos viejos:

Otra vez siento bajo mis talones el costillar de Rocinante, vuelvo al camino con mi adarga al brazo. Hace de esto casi diez años, les escribí otra carta de despedida. Según recuerdo, me lamentaba de no ser mejor soldado y mejor médico; lo segundo ya no me interesa, soldado no soy tan malo.
Nada ha cambiado en esencia, salvo que soy mucho más consiente, mi marxismo está enraizado y depurado. Creo en la lucha armada como única solución para los pueblos que luchan por liberarse y soy consecuente con mis creencias. Muchos me dirán aventurero, y lo soy, sólo que de un tipo diferente y de los que ponen el pellejo para demostrar sus verdades.
Puede ser que ésta sea la definitiva. No lo busco pero está dentro del cálculo lógico de probabilidades. Si es así, va un último abrazo. Los he querido mucho, sólo que no he sabido expresar mi cariño, soy extremadamente rígido en mis acciones y creo que a veces no me entendieron. No era fácil entenderme, por otra parte, créanme, solamente, hoy.
Ahora, una voluntad que he pulido con delectación de artista, sostendrá una piernas fláccidas y unos pulmones cansados. Lo haré.
Acuérdense de vez en cuando de este pequeño condotieri del siglo XX.
Un beso a Celia, a Roberto, Juan Martín y Patotín, a Beatriz, a todos. Un gran abrazo de hijo pródigo y recalcitrante para ustedes.
Ernesto


Dragii mei bătrânei,

Iar am încălecat pe Rosinanta. Iar pornesc la drum cu scutul în mână. Cu vreo zece ani în urmă v-am mai scris o scrisoare de adio. Þin minte că pe atunci mă plângeam că nu sunt nici un soldat bun și nici un doctor bun. Astăzi chestiunea cu doctorul nu mă interesează, dar realizez că nu sunt chiar un soldat de lepădat.
În esență nimic nu s-a schimbat în afara faptului că am devenit mult mai conștiincios. Marxismul meu a prins rădăcini adânci și s-a mai rafinat. Cred că doar lupta armată este singura soluție pentru toți cei care doresc să se elibereze și rămân la părerea mea. Mulți spun că nu sunt decât un aventurier. Și poate că sunt… Doar că sunt un tip de aventurier ce-și pune propria piele în joc pentru a dovedi că are dreptate.
Este posibil ca totul să se termine aici. Nu-mi doresc acest lucru însă este cea mai logică posibilitate dintre toate. Dacă așa va fi vreau să vă trimit o ultimă îmbrățișare. V-am iubit enorm, numai că n-am prea știut cum să vă arăt asta. Sunt teribil de stângaci în acțiuni și probabil v-am părut de multe ori de neînțeles. Totuși vă rog să mă credeți măcar acum.
Acum, o putere a voinței pe care am rafinat-o cu plăcerea unui artist va susține niște picioare care tremură și niște plămâni care gâfâie. Vreau să continuu!
Gândiți-vă puțin și la acești soldați ai destinului din secolul XX.
Sărutări pentru Celia, Roberto, Juan Martin, Patotin, Beatrice și tuturor. Iar pentru voi o îmbrățișare din partea încăpățânatului și rătăcitorului vostru fiu,
Ernesto