Un tamp batran, de tanar ce era, incercat de probleme similare cu ale noastre, spunea ca linistirea sufletului se gaseste doar aici, pe pamant, solutia fiind simpla: multumeste-te cu micile placeri ale vietii, iar pe patul de moarte, cand suferi cumplit, sa-ti satisfaci obsesia nemuririi : aceea de a muri; Cand dispari din peisaj oricum, iti poti porunci sa mori; vei fi un mic stapan peste ceea ce nu cunosti, dar ce mai conteaza. Ai poruncit vietii tale stinse sa dispara.
…Si-n cunoasterea de tine insuti, atata timp cat nu te-ntrebi de-a altora, vei afla atatea, cat poate afla un vierme despre sine insusi cuprins de frica sa insignifianta ca, nu maine, ci acum, nu mai are ce manca in timp ce se divizeaza.
In ce sa ne divizam? Personalitati multiple, in maruntaie pe caldaramul calcat din greseala a rromilor, in organe prost viscerate de medici in spitale din lipsa de fonduri, in cateva sute de paini, cat revin unei pensii, in kilograme de muci pe timp de iarna, ca nu sunt medicamente pentru mucosi, in mii si sutimi din virgula unei portiere, infim zgariata, a unei super-masini, in milionimea samantei arucata la toaleta pentru ca n-ai o femeie, intr-o tara in care ne sufocam de ele; pentru ca ele viseaza pe strazi la viteza, aceeasi cu care ajung in spitale dupa ce au imbolnavit toti fraierii ce-au dat de bani intr-o seara?